Sub ploaia de stele se zbate pământul,
În groaza venită doar teamă sa-i dea,
Cu vești de războaie, cu molimi sosite,
E teama ce vrea haina ei a-mbrăca.

Zdrobit de durere, aleargă întruna,
Orbit de puterea ce-o are-un adânc,
El uită că este o mână ce poate,
Acum să-l salveze, e-o mână de-un Sfânt.

Sub cerul albastru cu nori de zăpadă,
Se tulbură iar, omenirea acum,
Dar ea nu asculta cum cerul tot strigă,
Ca este un capăt... un capăt de drum.

E glasul ce vrea să-l întoarcă îndată,
Din drumul pierzării ce azi e urmat,
E glasul ce scutură el chiar și munții,
Să calce pe urma ce El a lăsat.

În vântul ce-aduce furtună e astăzi,
Pământul cuprins ce-i de griji și dureri,
Ce n-are privirea spre cer ridicată,
O are el astăzi spre multe cărări.

Dar Cel ce aduce și vântul și valul,
Ar vrea să-l trezească din somnul adânc,
Ca El să ajungă în cer... nu în locul,
În care sunt cei care veșnic doar plâng.

Sub răcnetul morții adoarme mulțimea,
Orbită mereu de plăceri și păcat,
Ce-aleargă din zori până-n zori rătăcită,
Spre-un loc ce e veșnic doar întunecat.

Ea este mulțimea, ce-i azi scuturată,
Căci cernerea este venită de sus,
Chiar astăzi prin vremea ce este afară,
E vremea din urmă, de ea s-a tot spus.