Mai sus de stele, după nori, mai sus de vremi de ceață,
E locul fără de sfârșit, e cel ce-i plin de viață,
Mai sus de lacrimi... de dureri, ne-așteapt-o veșnicie,
În care fără de sfârșit, va fi doar bucurie.

Mai sus de clipele de-amar, e numai vreme bună,
E Cel care într-un burduf azi lacrimile-adună,
E Cel ce multe fericiri, să dăruiască are,
Mai sus de chin și de suspin, găsi-vom alinare.

Mai sus de nopțile pustii, e-o veșnică lumină,
Acolo este numai zi, și e mereu senină,
Mai sus de-aceste suferinți, e milă... îndurare,
Și nu-i doar pentru doi sau trei, e pentru fiecare.

Mai sus de gândul tulburat, e plin mereu de pace,
Mai sus de șoaptele pustii, e cerul care tace,
Tăcerea lui e de fiori, azi plină-ntotdeuna,
De dragostea ce-n nopți a pus, pe ceruri stele... luna.

Mai sus de multe prigoniri, te-așteaptă o răsplată,
Mai sus de pietrele ce vin, e Țara-mbelșugată,
Mai sus de hule și săgeți, e viață... bucurie,
Acolo clipe nu mai sunt, ce-s azi... de pribegie.

Mai sus creștine de ocări, te-asteapt-al tău Părinte,
El vrea să-ți dea un cer întreg, și plaiurile sfinte,
Mai sus de-atâtea oboseli, odihna te așteaptă,
Căci la sfârșit El va veni, cu judecata dreaptă.

Mai sus de-a tale întristări, e și acea-mplinire,
A viselor ce azi le ai, de-a fi în nemurire,
Mai rabdă astăzi pe pământ, aproape e venirea,
Și cei ce astăzi plâng... suspin, ei vor gusta răpirea.