Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.

Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!

Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie! ...

Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.

Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!

Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!

Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria! ...

Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!

Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.

Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.

De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.

Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.

Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...

Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.