De-ar fi să urăsc, aş urî ne-iubirea
Şi lacrima crudă din geana tristeţii!
De-ar fi să iubesc, aş iubi omenirea
Cărând eu povara-i din Golgota vieţii.

De-ar fi să lovesc, aş lovi condamnarea
Aş bate piroane în mâna-i de brută!
De-ar fi să întreb, aş pune-ntrebarea:
De ce creşte-n inimi atâta cucută!?

De-ar fi să doresc, aş dori dăruirea
Cu tot ce aduce şi tot ce îmi cere.
Am fost eu sărmanul atins de uimirea
Iertării depline, ce-o am ca avere.

De-ar fi să aleg, aş alege tăcerea,
Aş pune-o podoabă pe fiece ram.
Tăcerea-i mai sfântă, mai dulce ca mierea!
Măslin al tăcerii, şi fructe să am!

De-ar fi să culeg, aş culege-aurori
Cu ele-n Sahare, apoi, să mă nărui
Din amurg în amurg, din zori până-n zori
Zefirul ce nu l-aţi primit, să vi-l dărui.

De-ar fi ca să mor, aş muri nemurirea
Lăsând moştenire o boabă de rouă,
Corolă în care domneşte Iubirea
V-aş da, bucuros, fiinţa mea nouă.