Din vremuri străbune mă simt copleşit
De viată, de moarte şi de răsărit
De floarea căzută în praful zdrobit
De peşti şi de păsări, de-adâncul rănit... .

Din vagi anotimpuri mă strigi îndoit
Şi nu mai aud glas de sturz asurzit
Şi norul cel negru mă capără-n schit
Şi-i noapte pe lume şi-n suflet foit...

*******************************

Şi-i iar dimineaţă şi-i soare roit
Şi viermele galben e iar nedormit
Şi-i linişte moartă pe dealul cu schit
Şi eu mă scufund în etern copleşit...

***