Fericit e cel ce plânge, în durere și necaz,
Pentru El coboară mâna, sfântă pe al său obraz,
Pentru el curge și harul, ce-i aduce ajutor,
Mai coboară și-alinarea, prin al Duhului fior.

Fericit este și-acela, care-n noapte suspinând,
Cu privirea înspre stele,
Plânge imnuri înălțând,
El în cer are o casă, este așteptat mereu,
Căci acel aici ce plânge... este fiu de Dumnezeu.

Fericit este azi omul, care este călător,
Care stă întotdeauna, lâng-al Domnului izvor,
Care strânge pentru ceruri, nu pentru acest pământ,
Care-n loc nu se oprește, chiar de strânge suspinând.

Singur el aici nu este, chiar de nu-i este ușor,
Netezită-i este calea, ca să nu se-oprească-n zbor,
Chiar de bate vre-o furtună, el tot este fericit,
Cel ce pasul nu-și oprește, e de Domnul ocrotit.

Dar și cel în suferință, de îl are pe Hristos,
Oricât este ea de mare, va vedea totul frumos,
Căci el știe... izbăvirea, este doar în mâna Sa,
Și în orice suferință, gura lui va lăuda.

El va lăuda întruna, căci el este-un fericit,
Fericirea lui e mare, simte că este iubit,
Și prin orice greu din viață, care îl va-ntâmpina,
Va fi fericitul care-ncrezător doar va cânta.

Va cânta întotdeauna, el va lăuda mereu,
Căci această fericire este doar din Dumnezeu,
Este-un dar atât de mare, este-atât de prețios,
Fericirea dăruită din iubire-a lui Hristos.