Cu sac de pocăinţă şi cenuşă
În taina foişorului stingher
În clipa jertfei se ruga profetul
Cu braţele întinse către cer.
"Înalt şi sfînt Atotputernic
Cel ce pe veci rămîi în legămînt,
Tu ştii că noi, poporul Tău nevrednic,
Ne-am depărtat de-altar şi de Cuvînt.
Am rîs de Lege, ce de cărţi păgîne,
- şi regi şi robi - şi ni se cade-acum
Să ni se umpre faţa de ruşine
Şi-n lacrimi să scăldăm străinul drum.

Zadarnic inima în noi suspină
Pustiu e Templul. Sceptrul lepădat.
Ierusalim zace în ruină
Pe orice piatră scrie: VINOVAT!
Nu nouă Doamne, ci iubirii Tale,
dă-i iarăşi slavă pe acest liman
Deschide-ne printre stăini o cale
Şi-ntoarce-ne din nou în Canaan!"

Şi încă mai vibra de glas arcada,
Cind iată, pe fereastră, din zenit,
Cu haine sclipitoare ca zăpada
Un înger năvăli în zbor grăbit.
"Din ceruri vin la tine, Daniele,
Ca să-ţi aduc nădejdea in surghiun,
Om preaiubit şi scump, o stea-ntre stele,
Ia seama dar la toate cite-ţi spun.

Din vremea cînd se va semna edictul
De rezidire a cetăţii tale,
vor trece peste lume patrusuteoptzecişitrei de ani
Şi-n vremi de jale,
Veni-va Sfîntul Sfinţilor, Mesia ...!"
Astfel vorbi în taină solul sfînt.
Şi Daniel, cu toată bucuria,
a scris în sul cuvînt după cuvînt.

* * *
Trecură ani de-atunci. Şi generaţii.
A asfinţit profetul în exil.
Pe tron se perindară împăraţii,
Iar într-o zi din luna lui april,
La masa-mpărătească, Artaxerxe,
Privea zîmbind, cu ochi iscoditori,
Şi cerceta atent atîtea feţe
De rude, de satrapi şi slujitori ...

Toţi arborau surîsuri ca de nuntă,
Căci vai, de cel ce-ar fi părut ascuns.
Dar iată! Împăratul se încruntă!
Paharnicul rămîne ca străpuns.
"Neemia! De ce ţi-e tristă faţa?
Bolnav nu eşti! Doar gîndul vinovat!"
Paharnicul abia-şi mai simte viaţa:
"Trăiască-n veci slăvitul Împărat!

Cum pot să rîd cînd falnica cetate
În care-mi sunt mormintele străbune
Stă-ntre vrăjmaşi cu ziduri fărîmate,
Cu porţile-n cenuşî şi tăciune?
Si-acum e Paşti, e ziua de salvare!
Şi noi, cei ce-am rămas, cum să zîmbim?
Cînd azi în cea mai sfîntă sărbătoare,
E-atîta jale în Ierusalim?"

"Ce-mi ceri?" vorbi cu milă împăratul.
Neemia rosti în gînd o rugă.
Încremenise parcă-ntreg palatul.
"Aş vrea, stăpîne, eu, umilă slugă,
Să rezidesc din colb Ierusalimul."
Se uită Artaxerxe blînd. "Cînd pleci?"
Aşa s-a dat edictul rezidirii
În anul 445 dinnaintea lui Mesia.

* * *
Dar cine oare şi-a adus aminte
Şi-a stat să urmeze profeţia,
de la edict la anul Jertfei sfînt
Cum a rămas în scriptele străbune?
Dar dacă omul vremea nu-şi măsoară
Cel Veşnic totuşi credincios rămîne,
Şi iata că-ntr-o zi de primăvară,
Un lung convoi coboară despre coastă
Cu ramuri de finic.

Şi-un val de cîntece, pînă-n zare-albastră
Se leagănă pe holdele de spic.
"Osana!" se-aude-n larg.
"Osana! Mărire Dumnezeului etern!"
Şi tot mai mulţi întîmpinând coloana
Veşmintele pe cale şi le-astern.

Căci în mijlocul freamătului vesel
Călare pe un mânz, pe-un măgăruş
Vena un om cu faţa de arhanghel,
Cu părul lung în vîntul jucăuş,
Cu ochi albaştri aţintiţi departe,
Strălucitori, adînci, înrouraţi.

Şi-n urma Lui cu feţe-nflăcărate
Venea o mică ceată de bărbaţi.
Iar colo sus, pe-o muchie de dealuri,
Mulţimea s-a oprit ca de-un fior
Privind în măreţia de portaluri
Locaşul sfînt, mereu fumegător.

De-atîţia ani, venind din Galilea
Din Decapoli, ori de prin străini,
Se opreau aici, însă in ziua aceea,
De-un farmec nou, de-o viată noua plini,
Cu mult drag priveau acum spre culme
Ştiind că ei aduc drept mesager
Spre casa cea mai sfîntă de pe lume,
Pe omul cel mai sfînt născut sub cer.

Dar vai, pe cînd în zarea înalţimilor vedeai,
doar zîmbet, doar extaz nespus,
Un singur om în mijlocul mulţimii,
Un singur om plîngea. Era ISUS.
Şi cînd, acolo, pe a culmii treaptă,
Se-ntoarseră apostolii spre EL,
Îl auziră amintind în şoaptă
De Ziua ce-o scrisese Daniel.

"Ierusalime sfînt, Ierusalime!
Care ucizi cu pietre pe profeţi,
În cîte rînduri te-am chemat la Mine,
Cum cheamă cloşca puii ei răzleţi!
O, de-ai putea, cît vîntul morţii tace,
Măcar în ziua aceasta să-nţelegi
Căinţa care ţi-ar aduce pace
Şi legămîntul unei alte legi!
Dar toate acestea nimeni nu le ştie,
Ascunse sunt acum de ochii tăi.

Şi duşmanii se vor grăbi să vie,
Rostogolindu-ţi zidurile-n văi.
Nu va rămîne piatră peste piatră,
Ci toate la pămînt vor mucezi,
Căci astăzi, cînd ţi-e Casa cercetată,
Tu n-ai deosebit această zi."

Da. Chiar atunci, în ziua a 10-a lunii,
Se împlinea profeticul verdict.
Era în ziu-aceea 483 de ani de la edict.
Şi-n ziua 10-a lunii, Israel avea demult porunca
De-a alege un miel făr' de cusur. Din orice turmă
luat şi pus de-o parte, după Lege ...

* * *
Acum convoiu-şi duce bucuria.
Şi vor striga pe străzi: Baruh Aba!
În Templu, Sfîntul Sfinţilor, Mesia,
În ziua cercetării, va intra.
Dar preoţii, sinedriul, cei cu carte,
Îl vor mustra cu asprul lor cuvînt,
Şi-astfel va fi luat şi pus de-o parte
ca Miel de jertfă pentru-ntreg pămînt.

Apoi romanii peste sfîntă vatră,
Vor năvăli-mplinind o altă zi:
Nu va rămîne piatră peste piatră,
Ci doua mii de ani vor mucezi.

* * *
O zi de cercetare are-oricine
O vreme de-ntîlnire cu ISUS.
Cum îl primeşti - sau rău sau bine -
Aşa vei fi primit acolo sus.
Şi-odată va porni convoiu-n zare,
Din nou la vrema holdelor de spic,
Cu haine de lumină sclipitoare,
Cu paşi voioşi, cu ramuri de finic.

ISUS va reveni, cum scrie Cartea,
Şi va lega în lanţuri pe Satan.
Va nimici pentru vecie moartea,
Va-ntemeia eternul Canaan.
EL va aduce veşnica Cetate,
Ierusalimul gloriei de sus,
Zidit în aur şi în nestemate,
In răsăritul făra de apus.

EL va veni cu îngerii cei vrednici
Şi de convoiul celor drepţi urmat
Căci Cel respins de preoţi şi de sfetnici,
A fost sfinţit de TATĂL ca Împărat!

Vei fi şi tu acolo? ... Sau în jale?
Alege între glorie şi scrum,
Căci sfînta zi a cercetării tale,
Prietene, e ziua de acum!!
În faţa ta e drumul către viaţă!
Fă primul pas! ... Acum, nu zăbovi!
Căci veşnicia care-ţi stă în faţă
Atîrnă doar de această zi!