Fuge viața ca un sunet, anii sunt așa grăbiți,
Unii plini de fericire, alții sunt anii răniți,
Trec și clipe de durere, căci e totul trecător,
Cei ce îl cunosc pe Domnul, și ei se grăbesc în zbor.

Fuge noaptea cea de vară, ziua iernii s-a scurtat,
Vrea și ea ca să ajungă, la un capăt mai îndat,
Soarele iute răsare fuge înspre-a lui apus,
Vrea s-aducă ziua-n care, va veni din nou Isus.

Se grăbește chiar și floarea, firul ierbii răsărit,
Apele curg mult mai iute, toate vor un infinit,
Vântul fuge și grăbește, vremurile care sunt,
Să se treacă el dorește tot ce are-acest pământ.

Dar și zorii dimineții, se întrec până-n serat,
Ei alearg-atât de tare, înspre-un timp apropiat,
Când din cer pe nor de slavă, să-i salveze va veni,
Cel ce-ntruna astăzi strigă, să fim gata-n orice zi.

Chiar și munții se înalță, mult mai iute ei acum,
Ca s-ajungă pân-la ceruri vor la capătul de drum,
Sunt grăbiți și lasă-n urmă tot ce au întâmpinat,
Căci și ei au o dorință, să îl vadă pe-Mpărat.

Păsările bat din aripi, fără a se mai opri,
Zboară-n față, lasă-n urmă, tot ce-ncearc-a le opri,
Căci și ele vor să-i cânte, Împăratului ceresc,
O cântare minunate, și azi zborul își grăbesc.

Nimeni azi nu se oprește, toate vor a-ntâmpina,
Cât mai iute ziua mare, ce sfârșit nu va avea,
Când îl vor vedea pe Domnul, și cu El când vor păși,
Înspre veșnicia care, ea nicicând nu va sfârși.