Prin necaz și suferință, trece-adesea pasul meu,
Trece el ușor de ele, căci la cârmă-i Dumnezeu,
Și din foc... din val mă scoate, mă pune pe urma Sa,
Să nu calc pe-alaturi calea, de pe margini... voi cădea.

El îmi luminează drumul, plin de pietre ce tot vin,
Ca să nu gust doar amarul, ce-i adus el de suspin,
Mă ridică-n toi de noapte, să nu mă scufunde-n ea,
Șoaptele și negre umbre, ce vor pacea a-mi fura.

Și de ape tulburate, m-a păzit Domnul mereu,
Să nu beau otrava lumii, ce-i condusă de cel rău,
De-al ei vicleșug... departe, m-a dus Domnul... să nu fiu,
Prada ei când trece drumul, vieții mele prin pustiu.

Mi-a ținut mereu privirea, către cerul înstelat,
Bucuria mântuirii, să o am neâncetat,
Și în luptele mai grele, a luptat în locul meu,
Căci El duce pentru mine, tot ce este-n cale greu.

Nu mă lasă niciodată, să ascund durerea mea,
Cu balsam de vindecare, se coboară Domnu-n ea,
Inima să nu mai plângă, El o face Dumnezeu,
Pune-n ea mereu un zâmbet, ca să pot zâmbi și eu.

El mi-e dulce mângâiere, pot în El să-mi odihnesc,
Alergarea când pe cale, eu adesea obosesc,
Adăpost îmi este Domnu-n vremurile ce-au venit,
Scut în fața celor care, sunt parcă de neoprit.