"Când va veni Fiul Omului, va mai găsi oare
credinţă pe pământ?" Luca 18:8


Întrebarea aceasta a Ta ma înfrică!
Am crezut că sunt unul ce nicicând n-a slăbi
Că doar Petru, în noaptea aceea unică,
Ar fi singurul, Doamne, gata de har a se despărţi.

Că doar Iuda, din toţi prietenii Tăi,
Ar cădea în zornăitoarea ispită a arginţilor
Schimbând mierea părtăşiei din a cinei odăi
Cu otrava vânzării, anatemă părinţilor.

Am crezut că după dimineaţa slăvitei învieri
Orice Tomă cu suflet smerit, ori meschin,
Privind mirat cicatricele cruntei dureri
Va dori balsamul, botezul cu adevărul divin.

Am crezut că firavul vlăstar al credinţei
Crescut adânc şi înalt cât un brad din Hermon,
Din trunchiu-i sfânt, insecta modernă-a ştiinţei
Nu va muşca cu dinţi ascuţiţi de-Abadon.

Dar iată-mă, la sfârşitul veacului profeţit!
Hermeneutic destin, în rea, traumatică clipă!
Aud bivolii marilor urgii galopând neocolit
Şi, pe alocurea, corbii umanităţii fobic ţipă.

E o invazie abominabilă a păcatului,
Putinei indecenţe i-au plesnit toate chingile
Îngerilor de sus le-a venit vremea seceratului
Iar celor de jos le mai fâlfâie doar efigiile.

Într-o aşa vreme, Doamne, mi-ai ţesut zborul?
Mi-e frică să nu mă prăbuşesc în nesubstanţă,
Să nu m-afund în lepădare şi eu, cu soborul,
În veacul în care poporul Tău e plecat în vacanţă.

Când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă?
În temere îngenunchi şi-mpletesc o rugă:
Toarnă Tu, Doamne, picuri de har în a mea fiinţă
Iar inima-mi slabă, gura şi ochii
doar laptele Tău de lumină să-l sugă.


Iunie 16, 2007