Lasă-mă să sparg, Isuse, vasul meu de alabastru
Ca să spăl cu miru-acesta pasul Tău cu iz de astru
Lasă-mă să-Ți ung, o, Doamne, tălpile-mpunse de spini
Căci și eu am fost, Isuse, spinu-acela dintre crini

O, ce mult ai mers spre mine, ce poteci lungi ai pășit
Cât de fin' Ți-a fost călcarea, pasul Tău cât m-a iubit!
Obosit Ți-a fost piciorul, prăfuit de drum și vreme,
Obosit de frământarea încercării să mă cheme!

Nu ai renunțat la primul ac ce Ți-a străpuns piciorul
Nici la celelalte sute... Ți-au stârnit mai mult și dorul
Dorul de oaia pierdută, dorul de aleșii Tăi
Ne-ai iubit cu toate că fost-am, Doamne-n toate răi

N-aș putea să cumpăr, Tată, cu-acest mir ceva mai bun
Decât praful tot, Isuse, și-osteneala de pe drum
Decât dulcea mulțumire că n-ai renunțat atunci
Când fugeam de-a Ta privire, nu m-ai frânt ca să m-arunci

Nu m-ai frânt ascuns în chit, m-ai ținut ca să trăiesc
Ca să povestesc apoi, slava Ta să o vestesc!
Și de-aș zice, drag Isuse, c-acest mir este al meu
Aș greși, căci totul este pentru Tine, este-al Tău!

Tot ce am, e de la Tine; tot ce văd, e doar prin har
Făr' a Ta căutare sfântă, aș rămâne-acel tâlhar
Fără să îmi umpli vasul cu mireasma Ta, Hristos,
N-aș purta-n a lui esență decât lutul păcătos

Și din toate cioburile vasului ce l-am sfărâmat
Fă o candelă ce arde pentru Tine necurmat
Sapă-le-n a Ta natură, sapă-le în palma Ta
Să port veșnic amintirea c-al Tău rod am fost cândva!