Pe colinele întinse, într-un miez aprins de vară,
Ce trecea ea și prin vale, se-auzea mereu cum zbeară,
O oiță rătăcită, ce era de turma ei,
Și rănită și pândită, de lupi furioși și răi.

Alerga dorind s-ajungă-n turma care s-a născut,
La al ei păstor de Domnu-nsărcinat... recunoscut,
Însă turma... era turma, destrămată căci era,
Părăsită de păstorul ce uitase el de ea.

Avea răni căci alergase, chiar din gura lupilor,
Căuta o alinare-n brațe la al ei păstor,
Însă ea nu îl găsise, căci păstorul a uitat,
De a lui însărcinare, care Dumnezeu i-a dat.

Dar de undeva din ceruri, Cel ce viață ei ia dat,
Plin de milă și-ndurare, înspre ea sa aplecat,
Pe-al Său braț El a urcat-o și a dus-o-n turma cea,
Plină de oi și oițe, și-un păstor ce-o păstorea.

A găsit și alinare, adăpost ea a găsit,
Într-o turmă păstorită, de al ei păstor iubit,
Care nu o părăsise, el se îngrijea de ea,
Căci așa face păstorul, nu uită de oaia sa.

Însă azi e-o altă vreme, cu păstori ce își doresc,
Numele... dar a lor slujbă, ei nu o înfăptuiesc,
A lor oi aleargă-ntruna, la păstorii devotați,
Ce au fost în a lor slujbă, ei de Domnu-nsărcinați.

Și așa adună Domnul, turma Lui în turma lor,
Căci sunt vrednici de-acest nume... numele de un păstor,
Ceilalți fără oi și turmă, vor rămâne pe pământ,
Ba mai mult... cu-o judecată, la venirea Celui sfânt