Ce dor adânc îmi e de Tine,
al vieții mele Mire Sfânt...
Ca dorul nopților din mine
de soarele ce nu mai vine,
de cântecul ce nu-l mai cânt.

Te vrea iubirea-mi pururi nouă
cu doru-i tot mai sfânt și-aprins,
și plâng ca zorii după rouă
și stau cu mâinile-amândouă
și sufletul spre Tine-ntins.

E-n pieptul meu sfâșietoare
dorința de-a Te-avea, Isus,
ca setea arsei căprioare
de-a apei limpede răcoare,
ca taina dorului nespus.

Și parcă-aici pe-așa de-aproape
Te simt pe undeva ascuns,
că-mi vezi și lacrima-n pleoape
și dulcile privirii ape,
că de-aș șopti, ar fi de-ajuns.

M-ai auzi! - și n-ar fi-n stare
nimic să Te oprească-apoi,
și-n sfânta clipă următoare,
am fi un duh și-o întrupare,
un har, și-o taină, amândoi.