O inimă crăpată nici apa nu va ține
Nici vas nu se va face din lut nefrământat
Când inima-i crapată, nimic nu o conține,
Ci totul e dospeală de putred aluat!

O inimă capătă-i ca puțul fără apă
Săpat în seci izvoare, de Sine depărtat!
O inimă crăpată nimic nu o adapă,
Căci n-ar putea reține ce-odată a purtat.

O inimă-i crăpată când n-a fost modelată
De Cel ce frânge lutul, de Marele Olar
Aceea se ciobește-n furtuna grea, turbată
Și orice adiere i-ar frânge forma, clar!

O inimă se crapă atunci când e-mpărțită
Când rupi fâșii s-o vinzi pe treizeci de arginți
Când nu o lași să fie total de El lipită,
Când bei un borș de linte, nu dreptul celor sfinți!

O inimă crăpată dă loc la ce-i afară
La tot ce e străin să-și facă-un cuib în ea
Și prin acea fisură străinii o forțară
Căci n-a fost sigilată și nimeni n-o păzea

O inimă crăpată nu poartă vreo comoară
Căci cin' și-ar ține-averea într-un seif deschis?
Și pentru orice hoț ar fi o pradă ușoară
Când inima-i slăbită, când vasul nu e-nchis

Nu vreau să mai sap puțuri crăpate, fără ape,
Vreau să-mi țin vasul meu cu buza la Izvor
Cu Tine să se umple, din Tine să se-adape
Căci doar așa îmi vindec fisurile ce dor!

Privește, sfinte Tată, la tot ce este șubred
Și pune-mi Tu zăvoare și ține-mă-n Întreg,
Cu Tine fă-mă una, aruncă ce e putred
Cu Tine să mă vindeci, cu Tine să mă dreg!