Să nu cârtești în încercare, atunci când ești tu încercat,
E harul care-i pentru tine, în încercări nemăsurat.

Să nu te clatini când necazul, din nou apare-n fața ta,
E cel ce vasului o formă, necazul vrea ca să îi dea.

Dar când apare suferința, în ea statornic tu să fii,
Ea te învață că iubirea, e vie doar acea dintâi.

Când lacrimile sunt amare, vre-o dat să nu descurajezi,
Te vor spăla de necredință, să poți zâmbi și doar să crezi.

Când vântul tare se aude, și bate El neîncetat,
Să nu te temi... de uscăciune, el vrea să fii tu scuturat.

Și în cuptor să taci când arde, căci focul nu va nimici,
Un aur care strălucește, doar zgura el o va topi.

Să nu te temi de valul mării, să te-nrădăcinezi ar vrea,
Acolo sus... pe culmea stâncii, unde te-a pus domnia Sa.

Să nu fii doborât de nimeni, și de nimic... orice-ar veni,
Nici să nu murmuri pe cărare, și niciodată nu cârti.