Căinţa fiului risipitor.
Tată bun, pe-acest pământ
Tu grija mi-ai avut în viaţă,
Şi ne-ncetat al Tău Cuvânt
M-a întărit dându-mi avânt,
Mi-a fost lumină şi povaţă.
Din vârsta crudă a prunciei
Am priceput că Te iubesc,
Şi-n anii scumpi, copilăriei
Cu amintirile zburdălniciei,
Am stat în sfatul părintesc.
Te-am ascultat în voie bună
Până-n acei ani, ai tinereţii,
Vorbele-Ţi, mi-erau cunună
În vremuri grele de furtună,
Călăuzindu-mi mersul vieţii.
Era atunci plăcut, prea bine,
De-a fi în casa părintească,
Şi de-a cunoaşte lângă Tine
Prin vorbele dulci şi divine,
Ce este dragostea cerească.
Dar am ajuns la ziua-n care
Am constatat că sunt trudit,
Că nu sunt liber, în mişcare,
Că sunt prea-n subordonare,
Că mai mult mi-ar fi trebuit.
Voiam să fiu de unul singur,
Să mă despart de la tulpină,
Întocmai ca un fragil mugur
Că timpul nu-i de bun augur,
Cătând în jos, nu la lumină.
Ţi-am zis apoi, ca să îmi dai
Ca unui fiu ce-mi se cuvine,
Să socoteşti şi să-mi predai
Mai cu prudenţă, fără alai,
Dreptul meu ce-mi aparţine.
Şi singur cugetam, în minte,
Şi-mi tresălta-ntreagă fiinţa,
Că am să pot de-aci înainte
Ca şi prin fapte şi-n cuvinte,
Să fac ce-mi zice conştiinţa.
Şi... am făcut şi primul pas:
Mi-am adunat averea toată,
Şi am plecat făr’ bun rămas
Ca un călător, trudit la pas
Către-o cetate îndepărtată.
Mergeam cu mare bucurie
Ca un om liber, neatârnat,
Că nimenea n-o să mai ştie
De viaţa mea cum o să fie
Unde, şi-ncotro am apucat.
Acolo am fost bine primit!
Şi în ţara aceea cu plăcere,
Tot în huzur mi-am împărţit
În stânga-dreapta-m dăruit,
Şi-am risipit, întreaga avere.
Mi-am făcut tovarăşi mulţi
Ce-mi dădeau îmbărbătare,
S-avem chefuri ca la nunţi
Să ne distrăm ca tineri culţi
În jocuri şi-n destrăbălare.
Aşa-a fost, o vreme anume,
Tot în petreceri dezmăţate,
Gustând plăcerile din lume
Cu scenele de râs şi glume
Prin bezna noptii cufundate.
Şi când toţi banii s-au sfârşit
Tovarăşii-mi s-au depărtat,
Şi-atunci pribeag şi părăsit
Cu mare greu trist şi mâhnit
Lâng-un străin m-am aciuiat.
Dar venind foamete în ţară,
Şi-o secetă începând să fie,
La porcii gata ca să moară,
Spre-ai îngriji ca să nu piară
Am fost trimis... în băjenie,
Pe-ale stăpânului... ogoare
La turmele de porci, argat
Să le port grija de mâncare
Şi, nemaivăzând altă salvare
M-am învoit, m-am angajat.
O, ce mult atunci aş fi dorit
Ca din roşcovele aruncate,
’N-acelaş timp să fiu hrănit
Căci de foame eram lihnit
Şi-aş fi mâncat pe săturate!
Dar nimeni, ah! nu mi le da
Erau doar porcilor mâncare,
Şi eu, am început a cugeta
Şi-n mintea mea, a medita,
Făcând o amplă constatare.
Şi mi-am venit pe loc în fire
Din ceasul dureros şi greu,
Zicând, în plâns şi-n jeluire,
Privind prin ani în amintire:
,,O! câti argaţi la Tatăl meu,
,,Au cu toţi belsug de pâine,
'N timp ce-aici de foame mor!
Voi pleca, în ziua de mâine
Smerit, sărac, fără de haine
Spre al meu Tată, iubitor!"
,,M-oi scula, şi mă voi duce
Zicându-i: Tată, am păcătuit!
Dar la iubirea Ta cea dulce
Dorul cel scump mă aduce,
Revin nevrednic şi smerit!’’
,,Nu îţi cer, sa mă primeşti,
Să mă consideri din nou fiu!
Ci-n mila Ta, să porunceşti
Ca un argat, să îngăduieşti,
În curtea Ta, ca sa mă ştiu!’’
Aşa zicând, m-am şi sculat
Şi am pornit spre Tatăl meu,
Şi când pe drumul depărtat
Cu mâna streaşină aplecat
El m-a văzut, a oftat greu.
Şi i s-a făcut milă de mine,
A alergat, spre-ntâmpinare,
M-a îmbrăţişat şi în suspine
Cu genele de lacrimi pline,
Mi-a dat o scumpă sărutare.
,,O, Tată!" am zis din nou,
Eu nu merit, de a mai fi fiu!’’
Dar vorbele, cu-al lor ecou
Făcut-au din mine-un erou,
Şi s-au dus ca-ntru-n pustiu.
Adus-a haina cea mai bună,
M-a îmbrăcat de sărbătoare,
Şi un inel mi-a pus în mână,
Semn al dragostei, arvună
Şi-ncălţămintele-n picioare.
Şi-apoi la robi... a poruncit
Să pregăteasc-o cină mare,
Pentru că teafăr, am sosit
La locul drag unde-am trăit,
Şi-am revenit în remuşcare.
,,Veniţi toţi să ne veselim!’’
S-a auzit scumpa chemare,
,,Şi peste tot, azi să vestim,
Şi dragostea, s-o împlinim
Că-i zi de mare sărbătoare!’’
,,Tăiaţi viţelul,... îngrăşat,
Căci fiul meu, iat' a venit!"
,,El a fost mort, dar a înviat,
Prin faptul că s-a cercetat,
Era pierdut, şi-a fost gasit!’’
........................................
Şi am văzut pe sfânta-I faţă
Iertarea scumpă şi duioasă,
C-am început, o nouă viaţă
C-o altă perspectivă-n faţă,
Că m-am întors iaraşi acasă.
Flavius Laurian Duverna
28 iunie 2007