Calea vieții nu-i ușoară,
Ea mă urcă... mă coboară,
În pustie ea mă duce,
La loc larg sau la răscruce,
E amară... e și dulce.

Este uneori săracă,
Dar mai mult îmbelșugată,
Căci adeseori e plină,
De prezența cea divină,
Care sufletu-mi alină.

Ea se trece și sub soare,
Și sub luna cu splendoare,
Înspre zările senine,
Se grăbește căci revine,
Dumnezeu din slăvi divine.

Pasul ei nu și-l oprește,
Alergând ea doar iubește,
Este viața mea grăbită,
Ce nu este ofilită,
E ca floarea înflorită.

Ea privește doar în zare,
Vrea s-ajungă-n depărtare,
Unde este așteptată,
Ca să fie-ncoronată,
De iubitul Domn și Tată.

Își dorește-o re-ntâlnire,
Cu-al ei așteptatul Mire,
Își dorește-o-mbrățișare,
La sfârșitul de cărare,
Caldă, blândă, iubitoare.

Este viața mea ce are,
O dorință arzătoare,
Să sfârșească-n nemurire,
Unde veșnic e iubire,
Nesfârșita fericire.