Iubire cerească ce inima mie îmi umpli mereu cu fiorul divin,
Ești cel ce-mi aduci fericirea aleasă, când eu în ascuns stau pe-adânc de suspin.
Ești Cel ce îmi dai mângâiere divină, în zilele pline de multe dureri,
Tu ranele-adânci ce-s de guri azi lăsate, le legi că-s făcute de rele păreri.
Tu ești zorii zilei ce-ntruna se-arată, atunci când e noaptea prea lungă și grea,
Îmi dai aripi sfinte să urc către Tine, sub bolta senină spre Patria mea.
Îmi dai și avânt dintr-o vale în care, împins eu am fost de acei mulți și răi,
Mi-ai dat și un nume ca eu să fiu Doamne, la numărul celor ce sunt doar ai Tăi.
Tu ești raza care pe față-mi coboară,
Când plâng, când suspin, printre nori o cobori,
Mi-ai dat o valoare, când cei fără milă,
Mi-au dat a lor nume, ce-i... fără valori.
Îmi ești doar lumină, în teama ce-ncearcă,
Ființa slăbită s-o-mbrace mereu,
Cu-a ei haină neagră, dar n-are putere,
Căci toată-i la Tine preasfânt Dumnezeu.
Tu ești fericirea de mine dorită,
Izvor în pustiul în care mă-mping,
Cei răi cu privirea spre mine-ațintită,
Ce vor ca-n pustiu eu să cad și să plâng.
Tu ești acea viață de mine dorită,
Tu ești tot ce eu îmi doresc a dori,
Ești dragostea vie ce poate-a mă face,
În zbuciumul vieții, mereu a iubi.