Mă grăbesc s-ajung acasă,
Unde totul este viu,
Chiar și apele... și munții,
Nu există vre-un pustiu,
Unde-i tril de păsărele,
Ce mereu se v-auzi,
Unde dragostea măreață,
Veșnic ea doar va domni.

Printre râurile care,
Curg din guri ce otrăvesc,
Spre o viață-n nemurire,
Eu sunt cel ce mă grăbesc,
Las în urmă mâni ce-ntruna,
Pietre multe-au aruncat,
Am o singură dorință,
Să ajung vreau la palat.

Doar alerg spre nemurire,
Căci doresc cu El a fi,
Când pământul cu durerea,
Ce e astăzi... vă sfârși,
Nu privesc' napoi o clipă,
Ceru-n față-mi stă mereu,
Căci în piept îmi arde dorul,
De-al meu Domn... de Dumnezeu.

Mi-e grăbită și privirea,
După soare ce ar vrea,
Astăzi ca să se oprească,
Veșnică să fie ea,
Căci acolo după soare,
Totul este infinit,
Înspre-acel loc mi-este pasul,
Astăzi el așa grăbit.

Mă grăbesc s-ajung acasă,
Unde vreau ca să sfârșesc,
Vreau o veșnică odihnă,
Eu acolo să găsesc,
Să îmi odihnesc ființa,
Ce-i grăbită ea mereu,
Plină de un dor... iubire,
După unul... Dumnezeu.