"Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea." (Ps.4:8)

Când bezna nopţii înfăşoară firea
Şi zbuciumul s-a domolit treptat,
Din osteneala care-i e menirea
De când, căzând, respins-a nemurirea,
Trupul se vrea în tihna unui pat.

Dar frământările nu încetează,
Ecoul zilei încă-i persistent;
Din umbre ce pe zid se furişează
Vine neliniştea, de-a pururi trează,
Sunând talanga, rece şi strident.

Ea naşte temerea ce perpeleşte,
Ea udă grijile, să crească mari,
Ea-ţi strânge inima ca într-un cleşte
Şi geană-n geană nu se mai lipeşte,
Iar noaptea-i un neîntrerupt coşmar.

Dar când ţi-e inima de pace plină
Şi aşternutul ţi-e în mâini de Domn,
Când te-nveleşte dragostea divină
Şi-n jur fac gardă îngeri de lumină,
Trupul se adânceşte-n dulce somn.

Veghind în taină, Cerul te priveşte,
Şi îţi trimite mângâieri prin vis
Când trupul în odihnă se topeşte
Şi-n suflet pacea Domnului domneşte,
Iar casa e un colţ de Paradis.

Când bezna nopţii înfăşoară firea
Şi zbuciumul s-a domolit treptat,
Pacea divină stinge răscolirea
Şi eu găsesc odihna şi-mplinirea
În mâini de Dumnezeu, făcute pat.

Amin
Vulcan, iunie 2007