Când am plecat, sedus de vraja lumii,
De cântecul sirenelor, sonor,
Eu nu vedeam nici marginea genunii
Nici adâncimile deşertăciunii,
Ci totul îmi părea strălucitor.

Durerea Ta îmi urmărea plecarea
Şi nepăsarea mea o adâncea;
Mi-ai urmărit cu ochii trişti cărarea,
Dar m-a-nghiţit cu lăcomie zarea
Când înaintea mea se deschidea.

M-a înşelat fragila poleială,
A fost o cursă clinchetul de-argint,
Trăiam într-o lumină ireală
Şi îmi minţeam privirea cu beteală,
Dar inima nu am putut s-o mint.

Căci am simţit că lumea nu-ţi oferă,
Oricât ai vrea plăceri din ea să storci,
Decât un act pe-o scenă pasageră
Iar când decorul, foaie efemeră,
Se schimbă brusc, primeşti un rol la porci.

A fost contactul cu realitatea,
A fost prohodul viselor murind
Şi am rămas în toată nuditatea
Pierzându-mi straiul ce e demnitatea,
Când am privit la roşcove cu jind.

Mai este pentru mine îndurare?
Mai poate sfidătorul fi iertat?
Mi-e foame, Tată! Mi-e şi frig şi doare
Această-ntunecată depărtare,
Primeşte-mă, te rog, să-ţi fiu argat!

Veneam sfios, un om bătut de soartă
Trăind doar la un pas de „prea târziu",
Dar Tu mă aşteptai de mult la poartă,
Odrasla Ta care fusese moartă
Venea argat, dar o primeai ca fiu.

Mi-ai pus pe umeri, Tată, haină nouă,
M-ai încălţat şi mi-ai dat şi inel,
Îmi încolţea în geană bob de rouă
Când m-ai cuprins cu mâinile-amândouă,
Tăind apoi şi cel mai gras viţel.

Cine-ar putea iubi la fel ca Tine
Şi cine ar putea la fel ierta?
Eu m-am întors de pe cărări străine,
Dar m-ai primit aşa cum se cuvine
Unui moştenitor din casa Ta.

Mă arde o dorinţă, Sfinte Tată,
Că celelalte-n faţa ei pălesc:
Aş vrea ca de acum, viaţa-mi toată
Trăită în slujire ne-ncetată
Să fie un continuu...MULŢUMESC!

Amin
Vulcan, 2.07.2007