Trilogia Cerului

(drame poetice)
autor: Horia Stănicel
an apariție 2022
Cuprins:
Scrisoare pentru Dumnezeu
Deus absconditus
Trilogia Cerului
Dumnezeul proștilor


Scrisoare pentru Dumnezeu

O să-Ți spun cum Îți spune toată lumea, indiferent de religie, țară, continent. O să-Ți spun Doamne și atât. Am atâtea lucruri să Te întreb, multe dintre ele le aud mai mereu de la tot felul de oameni însă eu chiar dacă aș vrea să le răspund ceva mulțumitor știu că mai bine este să tac.
Prima întrebare este acel obsedant "de ce". De ce stai atât de ascuns și discret, de ce mor atâți copii nevinovați, de ce atâta sărăcie, războaie, catastrofe de tot felul și atâta suferință ce pare lipsită de sens! De ce bătrânețe, durere și moarte? De ce toate acestea dacă Tu ești atotputernic și poți transforma Iadul în care suntem aruncați noi oamenii, într-o singură clipă, în Rai. Din ce în ce mai multi oameni spun că Tu nu exiști, alții sunt indiferenți iar credincioșii speră. Orice filozofie care vrea să limpezească existența oamenilor se îneacă în cele din urmă în tentativele ce par sortite eșecului și așa cum valurile mării se sparg în mii și mii de stropi de apă când lovesc stâncile țărmului tot așa gândurile oamenilor se dizolvă, gânduri care se dovedesc neputincioase oricât de ordonate ar fi în sistemele sofisticate de gândire. Alți oameni cred că tu ești ca și ei cu un chip asemănător, că ai ochi, urechi și gură și că le poți auzi rugăciunile sau le poți citi gândurile. Unii chiar cred că ai un fiu pe care L-ai trimis ca să-i salveze de la moarte și care să-i învețe cum să intre în Împărăția Ta și să devină nemuritori, însă când au văzut că trebuie să se jertfească pentru aproapele lor, i-au întors spatele. De fapt Ție Ți-au întors spatele. Da, le-ai lăsat libertatea să-Ți întoarcă spatele, să creadă ce vor sau să aleagă dintre bine și rău. Judecata nu-Ți aparține Ție, ei se vor judeca singuri pentru că se pare că fiecăruia i-ai pus conștiință iar asta face ca mii de întrebări să ia naștere și să nu dea pace oamenilor.
Dacă Tu Doamne nu exiști, cu siguranță scrisoarea mea se va rătăci pe undeva iar eu nu voi primi niciun răspuns. Dar dacă exiști, și eu cred că Tu exiști Doamne, altfel nu Ți-aș fi scris, am convingerea că voi înțelege toate răspunsurile pe care Tu mi le-ai dat clipă de clipă însă ochii mei au stat închiși!
(7feb2022 Horia Stănicel).


Deus absconditus
(Dumnezeul cel ascuns)

Personajele sunt:
Povestitorul, Preotul, Creștinul, Ateul, Îngerul, Negustorul, Demonul.

Cu adevărat Tu ești Dumnezeu ascuns, Dumnezeul lui Israel Cel izbăvitor!” (Isaia 45:15).

Povestitorul:
Câți împărați nu au murit
Fără să afle taina Ta,
Și nici norodul temător,
Nu știe unde Te ascunzi de ochii lor, neputincioși. .
Lăcașul Tău fiind nepătruns căci nu-i din lumea aceasta,
Și câți căutători nu și-ar fi risipit averea toată,
Dorind ca să te vadă măcar odată,
Sau să te-ntrebe fel de fel,
Știind că tu ești Adevărul,
Ce poate ca să-i scape,
De moartea nemiloasă!
Mister neînțeles ești Tu, iubire arzătoare,
Și viață fără de sfârșit,
Ce nașteri dar și moarte perpetuum izvorăști... ,
Ascuns ai fost și nu Te-arăți în fața lor,
Pe veci în Veșnicie!
Și-atunci au scris povești
Spunând că-s chiar adevărate,
Și mii de ani trecut-au peste ele,
Pe zi ce trece părând mai vii,
Promisiuni, deșarte... oare?
Neputincioși cu toții au sfârșit,
Și s-au întors iar în țărâna din care-au venit,
Căci moartea are ultimul cuvânt,
Și nimeni și nimic din lumea asta efemeră,
Nu va scăpa nesecerat de-a sa coasă!
Ea, Însăși moartea va muri răpusă la rându-i de Cineva
Ce-i stă deasupra,
Blestem ce pleacă din clipa izgonirii lui Adam din Eden,
Și totuși...
Există voci ce spun că dintre cei ce-l caută pe Dumnezeu,
Unii l-ar fi găsit deja dar alții încă rătăcesc. .
Sperând ca să-l găsească... !
Mai spun c-au fost răpiți la Cer numaidecât,
Purtați de îngeri tainic pe-un drum ascuns și nevăzut,
Și se întorc ca mesageri,
Vorbind de-o altă lume,
Sau povestind de Dumnezeu!
*
Cei mulți au ochii inimii închiși,
Sunt morții vii ce viețuiesc fără a ști că nu trăiesc,
Căci Doamne toate pleacă de la Tine,
Lumina este tot iubirea ce ne vine,
Frumosul e misterul ce sosește,
Iar timpul cât și spațiul ar fi suflarea Ta!
*
Căci oare crezi Tu Doamne cum că omul, creatura ce-ai zidit-o
Și-i izgonită de la Tine,
Cum povestește vechea sfântă povestire,
Veni-va înapoi, se va întoarce în Paradisul veșnic... ,
De-l va primi pe Fiul Tău,
Dumnezeiască jertfă trimisă din Sfântu-ți Cer,
Văzând direcția greșită ce-au luat-o bieții muritori,
Și să-i salveze pe urmașii lui Adam cel alungat din Rai,
Captivi cu toții fiind închiși în fără de ieșire labirint,
Țesut doar cu ispite ce moarte-aduc?
Cum să nu știi tu Doamne viitorul,
Și toate câte au urmat căderii,
Iar rostul existenței vieții sau al morții,
E ferecat în "mintea" Ta,
Tu doar păstrând
secrete-n taină,
Nu faci nimic decat să taci... !
Răspuns nu ai de dat,
Chiar dacă omul vrea să-și știe rostul lui adânc dar și pe-al Tău și cine Ești?
Și se găsesc mereu profeți ce spun că ei pot înțelege rațiunea Ta,
Și că ne-aduc mesaje de la Tine,
Așa să fie oare Doamne?
N-ai altă cale de-a ne vorbi decât tot printr-o gură?
Dar știu că Solii Tăi sunt mii și mii, chiar fără de sfârșit ar fi
Îngeri, Arhangheli, Heruvimii
Ce în iubirea-Ți fără margini Te slujesc,
Pe Tine Te respiră,
Iar cei ce nu știu Taina Ta
Spun că ești Dumnezeul cel ascuns, Deus absconditus!
*
Oare nu ești abisul unde și rațiunea se oprește,
Firescul își pierde chipul, se transformă,
Realitatea aceasta naște mii sau infinite forme,
Ce toate cer la rândul lor noi ființe, noi lumi, noi Galaxii?
La ce folos atâta spațiu risipit,
Cui folosește imensitatea fără de sfârșit,
Există un hotar?
Sau sunt doar un banal surâs ce-ți aparține?
E jocul Tău aici?
Să fie moartea pragul ce-aduce clipa așteptată sau adevărul?
Cum poate mortul să mai povestească,
Și cine-l va mai crede pe acesta,
Chiar revenit din Casa Morții că nu-i doar un nebun ce rătăcește pierdut și fără rost,
Ce-și lasă mintea tulburată să zburde?

Preotul:
Vai omule căzut ce zaci bolnav,
Cu ochii inimii închiși,
Precum un animal, barbar și criminal și vărsător de sânge!
Te zbați în neputințe și orgolii oarbe,
Nevrând să auzi chemarea ce ți-e făcută nu numai ție ci tuturor!
Vai omule,
Căci și tu ești copil de Dumnezeu,
Gonit din Veșnicia fără de sfârșit,
Faci pact cu demonii cei cruzi,
În timp ce frații ți-i omori,
Tu Doamne, îl privește. . !
Căci de-ar putea, Te-ar omorî
fără regrete, într-o clipită și pe Tine,
Făptura ce-i schimonosită astăzi... !
Și câți ologi, orbi, surzi și muți
Bolnavi ce-s chinuiți care Se-ntreabă cu toții,"dar de ce?"
Și totuși se spune că-ți poartă al tău chip...
Așa să fie oare Doamne?
Nebunii oameni vor să știe:
-Cine ești Tu și de ce Te-ascunzi stând totuși prin lucrarea-Ți la vedere... ?
Dacă exiști, arată-Te, spune ceva!
Oare chiar ești de nepătruns?
Degeaba se vorbește despre Tine ca-i fi Omniprezent, Omnipotent,
Omniscient sau însuși Absolutul?
Nu ești cumva doar o himeră,
O scorneală mincinoasă
Ce-alergă de colo colo,
Din țară-n țară... rostogolindu-și neființa,
Iar așteptările umanității toate ce-s doar dorințe vii ce caută raspunsuri, și-arată neputința. . ?
Acum iată au găsit salvarea mincinoasă...
Un Dumnezeu ce nu există... ceva închipuit!
Așa spun cei ce se-ndoiesc,
Îți cer prin mine socoteală,
Mă-ntreabă ca și cum aș fi eu Dumnezeu!

Creștinul:
Și totuși tu Doamne Ești prezent ca și prezentul însuși,
Iar toți cei cărora le-ai pus conștiință dar și daruri,
Te judecă ca pe-un nimic,
Zicând că nu exiști...
Fără să știe că doar Tu Însuti Ești Cel ce viețuiește pretutindeni,
Exiști din veci fără apus sau decădere,
Căci nu respiri nimic din lumea asta muritoare,
Închisoare ce-i zidită de însăși mintea omului căzut...
De ce nu le răspunzi precum ar vrea, Tu Doamne Mare,
Și-i lași în chinul lor netrebnic să fie prinși,
Mă lași să plâng în suferința existenței arzătoare,
Pe mine ori pe noi pe toți cei alungați și pe cei triști,
O Doamne! ?
Te rog ca să-mi vorbești cu voce tare,
Arată-te, știu că exiști!
În nebunia sa, omul de astăzi dorește nemurirea pe pământ
Și caută răspunsuri în orice chip,
Nu Te mai vede și surd este la dulcea Ta chemare,
Demult Te-a alungat,
Și are mii și mii de variante care toate,
Ar demonstra că mort ești Tu,
Și nici c-ai exista...
Chiar dacă Psalmii lui David încă se-aud,
Cântați de cei ce plâng de dorul Tău,
Dumnezeiască simfonie nemuritoare,
O Doamne nu-Ți întoarce fața Ta,
Căci încă sunt destui cei care cred... .
Ca-i exista!
M-auzi tu oare?

Autorul:
Iar eu ce pot să zic,
Te caut, Știu că Exiști...
Când mă auzi, când nu...
Sau poate mi se pare...

Ateul:
Nu încercați să îmi vorbiți de Dumnezeu,
Știți bine ce cred eu!
Mai bine spus...
Că nu există niciun Dumnezeu,
Există ce se vede, nimic mai mult!
Povești și basme puerile,
Metode de-a supune proștii!
Cum poate crede cineva cu minte,
Minciuni scornite nebunește,
Atent făcute dar și bine ticluite,
Despre ceva sau cineva ascuns de-ai noștri ochi,
Și care de acolo de sus de undeva,
Săgeți de foc trimite,
Pe păcătoși să-i ardă,
Iar viața noastră ce-i grea deja Pot spune chiar și blestemată,
Pe mâna dracilor-ar sta!
Mie îmi pare butaforie...
Afacere bănoasă, bani s-aducă,
Supunere prostească, oarbă,
Un fel de baba-oarba cu tămâie,
Și lumânări cu teatru și regie... .
Ca oamenii să stea cuminți,
Neagitați, nerăzvrătiți obedienți
Căci sclavagismul n-a murit,
Ori proletari socialiști sau liberali capitaliști,
Iluzia de libertate va rămâne,
Minciuna celor ce conduc trăiește,
Iar sus pe tron stă ca un rege,
Neexistentul Dumnezeu!
Asta cred eu, doar sunt ateu... !

Îngerul:
Mișele, fie-ți rușine, veșnic ai să pieri!
Rămâi înlănțuit doar de blesteme,
Muști mâna celui ce te-a plăsmuit,
Uiți că ești doar nimicul fără Dumnezeu?
Iar eu sunt Îngerul trimis să te veghez pe Veșnicie,
Nemuritori fiind noi cum al nostru Tată ne-a făcut,
Tu L-ai uitat, eu nu... !
Pierdut ești fără El,
Alegi să mori încă de-aici?
Vrei să locuiești în bezna fără de sfârșit,
Sau să îți simți arzând întregul chip batjocorit,
De nesfârșitele plăceri trupești,
Ce le hrănești trufaș din gândurile păcătoase ce-s demonii, stăpânii tăi?
Deschide ochii creatură de nebunie întunecată,
Revino-ți și pleacă-te lui Dumnezeu!
Cât pot să strig la tine fără să-mi răspunzi?
Conștiința ta aude, o știu prea bine!
Știu că m-auzi nebune,
Văd zilnic cum te sinucizi,
Stăpânul ți-a dat libertatea toată,
Nu însă toate-ți sunt și de folos,
N-am voie să te prind de mână,
Să te salvez, nici să te trag din foc,
Sau din prăpastia în care stai căzut,
De Dumnezeu nu-mi spune a o face!
Tu însă vrei cele ce cugetul îți poruncește,
E treaba ta, alege,
Și-n dans cu duhurile negre stai acum prins!
Mori! , Om sau drac, ce ești tu oare?

Negustorul:
O... Doamne chiar n-ai ochi și nici n-auzi,
Nu vezi câte războaie și cât se moare?
Ce faci, iar stai ascuns?
Ori nici nu-ți pasă de pruncii fără vină care mor,
Atâtea rele și blesteme,
Ce par să-ncununeze lumea ce gonește nebunește la pieire?
Ori doar așa renaște când Tu ești adormit, ascuns și stai departe?
Ce Dumnezeu ești Tu de nu pricepi că ne condamni pe toți la chinuri și la moarte?
Cum oare vei primi iubire-n schimb,
De la cei ce se spune că-i iubești
Dar tu îi schingiuiești
și vrei pe mai departe pană își dau duhul să Te iubească,
Cum ai făcut cu Fiul Tău,
Iisus Hristos?

Filozoful:
Aș întreba ce-i lumea... ?
Acestă "creatură" cu chipul unui căpcăun ce zilnic moare,
Astăzi un pic și tot așa,
Și capătă chip nou ca iarăși să se schimbe!
Căci toate odată începute,
Își caută sfârșitul negreșit,
Te-aș întreba ceva...
Ce fel de Dumnezeu poți fi când peste tot e doar otravă,
Iar toți supușii Tăi Îți cântă glorios,
Lucrând în schimb fărădelegea,
Oare nu știi că se prefac?
Tu care n-ai nevoie de nimic,
Căci toate ale Tale și de la Tine sunt,
Te-au transformat în om din Necuprins,
Și-ți zic pe numele cel mic!
Și se "glorifică"-n minciuni "sfințite" la vedere,
Furându-l pe-al Tău Fiu crucificat adus ca jertfă salvatoare,
Oare nu este Fiul Tău un Zeu mai mic ce poate face toate câte-ți cere?
Și tăceți Amândoi, de ce?
De-acolo n-auziți nimic?
Și iată câte certuri se ivesc,
Atâtea secte se sfâșie-ntre ele,
Ca să se-nalțe-n nebunia lor,
Ajuns-au și la crime,
Ridică temple crezând că Te mai îmblânzesc,
Demagogie poleită cu rugină,
Tu fiind o fiară Doamne, pentru ei,
Căci viață dăruiești ca să le-o iei,
Iar moartea este sluga de temut a Ta,
Și ce n-ar face omul ca să nu mai moară,
Etern ar vrea ca să rămână pe Pământ,
Căci din pământ este făcut de "mâna Ta",
Se zvârcolește, țipă, hulește și se zbate,
Nu vrea să moară, dar de ce... oare?
Îi place viețuirea, exaltarea, nebunia... !
Dar vede-n juru-i cum toți se duc,
Cadavre și duhoare, gropi și triste cimitire...
Și tot acolo, bietul va ajunge...
Și o știe!
Iar alții te acuză tot pe Tine,
De unde atâta nepăsare,
Să fii un Dumnezeu răzbunător și sângeros și-ascuns?
Doar vorbe goale aruncate în văzduh,
Duh ești Tu Doamne oare... ?
Se-ntreabă aceștia dar și spun,
De ești prezent acum, aici,
Fă-ne un semn, iar stai ascuns?
Ori și mai rău, ai fi răpus și mort demult,
Ori nici n-Ai fost... . !
Nimicul este chipul Tău!

Demonul:
Cine a spus că eu aș exista?
Chiar credeți o asemenea poveste nebunească,
Cum că sunt Duh întunecat și c-aș putea,
Prin gânduri să sosesc,
Să stau cu voi la masă,
Că pot să locuiesc în casa voastră,
S-aduc necazuri și blesteme sau boli fără de leac,
Și c-aș putea să cânt sau să dansez dracește cu voi la braț. .
Desfrâuri amoroase între aceleași sexe să vă trimit,
Să va forțez să beți peste măsură sau chiar
să vă droghez! ?
Că aș putea s-apar chiar în persoană,
Să îngrozesc de moarte pe cine mă privește,
Iar viața celui ce mă și primește chiar s-o sfârșesc,
Și tot ce-ating distrug și ard
Coșmar pe Veșnicie îți aduc!
Cum aș putea să fac acestea toate,
De voi nu le doriți și-n minte le clociți?
Eu vă asigur că noi suntem închipuirea voastră mincinoasă,
Eu personal chiar nu exist!

Povestitorul:
Ce trist este s-auzi cum oamenii Îl ceartă pe bunul Dumnezeu,
Cum îl condamnă pe nedrept pe Tatăl lor,
Și alungat Îl țin într-un șopron căzut,
Înfometat, înfrigurat și însetat!
Din fund de curte se-aude cum plânge bietul Dumnezeu,
Și fiii Lui nu vor să-i creadă suferința...
Parintele își cheamă iubitor copiii. .
Aceștia nu-l mai vor,
Căci nu le face placul și nici n-ascultă ruga lor,
Ba chiar îi prigonește,
Moartea-i pedeapsa de acum,
Ce vine din căderea de demult,
Boli, suferințe ce-s nesfârșite,
Și nimeni n-ar avea scăpare în lumea asta,
Fie ei Sfinți ori Împărați ori proști sau învățați,
Săraci, bogați, toată suflarea... !
Iată cum omul văzându-și prigonirea, a spus:
Adio Veșnicie Adio Dumnezeu!
-Noi avem știința, ea are duhul nemuririi
Ce să mai facem astăzi cu bietul Suprem Zeu sau Fiul Său?

Final:
Și-n orice colț din lumea asta largă de te-ai duce să întrebi de Dumnezeu,
Toți vor răspunde c-au auzit dar încă nu știu cine-i El!
Se spune așadar că doar Sfinții,
Oameni ce viețuiesc retrași din lume,
Ori de trăiesc în lume nu viețuiesc lumește,
Îl văd pe Dumnezeu. . !
Și care-așa cum eu v-am spus mai sus, în scurta mea poveste,
Cine Pe Fiul Tatălui Ceresc primindu-L cu jertfe și iubire,
Sub ascultare de duhovnic cu luptă mare,
Se Mântuiește!
Adică chiar de moare pentru lumea asta,
Va viețui în Veșnicie!
Căci Tatăl este-n Fiul și Fiul odihnește-n Tatăl
Iar Duhul sălășluiește deopotrivă, laolaltă,
Iubire fără margini de-acolo se revarsă,
Acesta-i și aici e bunul Dumnezeu!
(Horia Stănicel 3 iulie /29 iulie 2022)


Trilogia Cerului-Dumnezeu, Viața, Moartea
Dramă poetică de Horia Stănicel, 5/6 august 2022

Dumnezeu:
Tu ești al meu
Și toate sunt venite de la mine
Eu sunt lumina, focul dar și gerul,
Prin ochii tăi privesc tot Eu,
Iar inima ți-am dat-o pentru scurtă vreme,
Și suflul Tău e jocul meu,
Respiri doar dacă vreau,
Și chiar de nu mă vezi,
Așa am vrut ca să se-ntâmple,
Un răzvratit nu-l vede nici aude pe Dumnezeu!
Abstractul sau concretul locuiesc la mine,
Și Eu nu sunt nimic din ce se vede,
Căci stau deasupra tuturor,
Tu locuiești acolo muritor,
Iar scara să te urci la mine,
Ti-am dat-o acuma două mii de ani!
Poți să revii sau poti să mori,
O să alegi, depinde ce-nvinge-n tine,
Răul sau binele sau doar ce se cuvine!
Ești condamnatul fără vină,
Sau mai degrabă doar pribeag orfan!
Să știi că le aud și văd pe toate,
Dar nu cum voi vedeți sau auziți,
Pe mine otrava voastră nu m-atinge,
Și nici-un rău nu-și are loc aici!
Tot întunericul din lumea voastră,
Eu în lumină îl prefac,
Căci alergați după himere,
Nimicuri ce se destramă ca -ntr-un vis,
Ori mai degrabă sunt blesteme,
Cu mici frânturi de paradis!
Cât despre mine infinite vorbe goale,
Eu sunt Cel despre care a vorbi-i deșert,
Cum poate o furnică să-nțeleagă omul,
Dar totuși Eu
grăit-am omului un pic!
Trimis-am jertfă ruptă chiar din mine,
Să vă ridic din moartea rece,
Mulți se întreabă ce vreau să zic... .
Eu le răspund în taină celor ce-mi cer să le vorbesc,
Căci toate pot și fac chiar la vedere,
Nu am de ce să mă feresc!
Limbajul meu este chiar Universul,
Și pot vorbi în orice grai,
Universal sunt eu căci am iubirea,
Dar nu aceea ce descrește, muritoare,
Eu sunt Iubirea care crește infinit,
La mine nu-i nimic ce se sfârșește,
Căci eu sunt fără de sfârșit!
Copile, te numesc Eu, copilul Meu, vino!
Am să te-aștept chiar îți promit!
Iar celor care-mi cer secrete despre mine,
Cum pot să spun așa ceva?
Căci Eu exist fiind fără formă,
Dar pot lua formă dac-aș vrea,
O fac din când in când și intru în timpul vostru,
Caci eu exist fără a exista,
Cum să vă spun în simple vorbe,
Atâtea lucruri câte nu se pot purta,
Sau cum dau viață sau las ca moartea să existe,
Să locuiască împreună, să se afle-n dușmănie,
Așa cum luna și soarele se întretaie,
Dar mâna nu și-o dau!
Și cine-împinge toate acestea,
Sau dacă lumea este-a mea,
De știu sau nu, de ce așa?
Și care-i rostul tuturor, ce-i viața și de unde vine ea?
Astăzi nu voi vorbi nimic ce ține despre Mine,
Mâine da, însă voi fi plecat altundeva,
Așa că stați degeaba așteptând,
Raspunsuri ce niciodată n-or să vină!
Chiar credeți că mă puteți închide,
Eu Necuprinsul, fără de sfârșit,
Sau prizonier în cărți înlănțuit să stau ca personaj,
Ținut în litere sau fraze literare,
Ca pe ceva închipuit și mic?
Mai bine mort decât așa!
Ați auzit chiar foarte bine,
Cum crezi că tu "nimicul"
Ce ești creat din mila mea,
O să mă faci în fel și chip cum îți convine,
Marionetă de carton din lumea ta?
-Dar Doamne, tu m-ai făcut așa! Răspunse creatura!
Și continuă:
Stii bine cât de zgârcit ai fost când m-ai făcut?
Te uită bine Doamne la întreaga omenire,
Cât de firavă este ființa dar și viața,
Și cum arată lumea asta plină de pedepse, boli și muribunzi,
Tu Doamne, poți să faci orice,
Iar calea asta este Adevărul,
Oare să fiu înțelepțit de Tine?
Se pare că acum vorbești prin mine,
Eu sunt chiar glasul Tău,
Vai mie creatura, netrebnicul, așa să fie?
Oare nu toți creștinii au vocea Ta?
Vorbește Doamne, Slavă Ție!
Căci voi fi umil și sluga Ta


Viața

Cum să primesc aceasta, viața,
Ca pe ceva ce mi s-ar cuveni?
Căci oare m-am născut pe lumea asta,
Din pricina că eu m-am vrut?
Am eu vreun merit pentru că exist,
Fie că viața-mi este bucurie sau negru chin,
Blestem sau binecuvântare,
Că sunt sărac lipit sau putred de bogat,
Că am primit atâtea daruri sau modestia mă sufocă,
Că sănătatea îmi zâmbește sau boli mă țin la pat,
Ferește Doamne...
Cui să mulțumesc?
Nu Ție?
Sau să Te uit, să mă prefac,
Asa cum toți astăzi o fac?
La ce folos să-ți mulțumesc,
Căci de nu-ți spun, tot una-mi este!
Iar de mă plec în fața Ta,
La ce îți folosește,
O ieftină slugărnicie,
Ce vine de la un neînsemnat supus?
Ai tu nevoie chiar așa de mult,
De mulțumire?
Ori eu sunt cel ce "Dar de bucurie" ar primi,
De-ți mulțumește Ție, Doamne?
Așa să fie!
Îți mulțumesc că m-ai făcut!
Ce aș putea să-ți dau în schimb?
Pot eu să-ntorc iubirea Ta,
Sau nemurirea cea promisă,
De Fiul Tău, Iisus Hristos
Ce-i Calea, Adevarul dar și Viata!
E viața darul Tău de sus?
Și cine-s eu printre atâția alții,
Ce vin, nascându-se se duc...
Căci moartea le știe pe-ale ei
Și-și face treaba sa degrabă,
O Moarte hâdă blestemată,
Căci muritorii de te-ar prinde,
Tot cu-a ta coasă te-ar și căsăpi!

Moartea

Să fiu eu moartă de-atâta amar de vreme,
Să mă fi omorât fără să știu?
Dar cine?
Iar bieții muritori înfricosați degeaba să mai fie,
Să nu exist real, să fiu o-nchipuire,
Să-mi pună de temut negre veșminte peste mine,
Iar eu să fiu precum un duh sau o stafie,
Ce ar dansa cu muritorii toți,
Și să-i îmbete cu otrăvuri aromate,
În pași de vals sau chiar tangouri mai ales,
Să-i ducă în capcane de unde nu se mai întorc,
Și prizonieri să fie pe vecie,
Morți dați morții în bezna vieții moarte,
Căci moarte nu există când viața încă se mai zbate,
Și nimeni chiar de-ar vrea să moară nu o poate,
Există numai viață după moarte,
Iar cel ce crede-n moarte o să vadă,
Că viața este peste moarte!

Finalul Trilogiei Cerești

Ce bucurie este-n viață Doamne,
Tu Te-ai ascuns tăcut în ea,
Iar moartea despre care se vorbește,
Înșelăciune mută este,
Menită să aducă teamă doar,
Caci cel ce sperie nu poate multe,
Decât să se-nfricoșeze și pe el!
Minciuna este ceea ce nu este,
Un adevar olog și ciung,
Căci Dumnezeu nu locuiește unde moarte este,
Iar moartea fuge unde-i Dumnezeu!
Horia Stănicel 5/6 august 2022


Dumnezeul proștilor
Personaje: Prostul și Dumnezeu.

Prostul:
Vai Doamne dac-ai știi ce viață chinuită am,
N-ai mai lăsa pe lume prostimea să se nască!
Căci ce-i mai de ocară în astă viață blestemată,
Hoț, nebun sau prost să locuiască laolaltă,
Și mă întreb de legile cetății, Ție îți pasă?
Arunci în ea mult prea puțini destoinici dar și înțelepți,
Virtuțile sunt moarte de demult,
De credincioși nici că mai pomenesc,
Fățarnici sunt cu toții o știi bine,
Cu-atât mai mult când pomenesc de Tine,
Iar că femeile ar fi mai multe decât bărbații,
Tot tu te-ai face vinovat,
Așa ar spune desfrânații,
Găsesc ei scuze pentru toate,
Iar viclenia și iubirea de arginți,
Sunt modul lor de viețuire,
Iar de le spun de Tine Doamne,
Cruciș incep a mă privi!
Iar cei ce Te doresc pe Tine
De proști sunt luați,
Ce să mai zic de mine...
Dar chiar nu-i vezi Duminica pe bețivanii care se îmbată și-ți râd în nas?
Bodegile Te concurează,
În loc să meargă la biserică,
În Sfânta-Ți Casă,
De Sfânta Liturghie nu le pasă,
Ba mai glumesc de-atâtea ori pe seama Ta,
Nici nu-ndrăznesc s-aduc vorbire de-așa ceva,
De glumele cu-al Tău Petru Sfânt,
Nici că aș scoate vreun cuvânt!
Este o vorbă care spunea așa:
Oricât de prost ai fi nu te speria,
Există Dumnezeul proștilor,
Salvarea ta!
Am început să cred c-ar exista ceva ascuns de ochii mei,
Mă întrebam spunând:
Să fie oare adevărat?
*
Dar când deschis-am ochii mai târziu,
Am început să-l văd pe bunul Dumnezeu,
Cum îmi vorbește deslușit,
Prezența Lui chiar să o simt
Caci eu mereu Îl acuzam pe Dumnezeu,
De soarta chinuită ce aveam,
Și-l întrebam în gând:
Ce libertate poți da unui condamnat,
Când Prost este numit și botezat pe veci așa,
Și ce poți cere unui prost de teapa mea?
Stau liniștit, dar știi de ce?
Cred în puterea Ta, în Dumnezeul proștilor!
Cât despre viața asta ce să zic,
Mă zbat în felul meu prostesc!
Ceilalți m-au alungat demult,
Și mă jignesc spunându-mi vorbe grele!
De multe ori chiar Te acuz,
Știi bine că ești vinovat,
De trista-mi existență dăruită,
E timpul să faci ceva,
De-oi vrea, căci toate Tu le poți,
La ce folos ești Dumnezeu,
Arată-ne puterea Ta!

Dumnezeul proștilor:
Dar cine spune că ești prost?
Nu ești tu oare copilul meu,
Ce-mi poartă chipul?
Nu spun așa măriții teologi,
Că până și-un cretin sau imbecil s-ar înrudi cu mine,
Doar știi cine-s Eu...
Preamăritul Dumnezeu! ! !
Eu-s Tatăl lor iar ei copiii mei?
Cum pot să te consider prost,
Chiar dacă te-am făcut așa,
Crezi tu că vei pătrunde taina Mea,
Orice ți-aș spune?
Mai bine să rămâi așa,
Cu blestemata soarta ta!
Vrei o minune sau ce vrei?
Cine crezi tu c-ar mai veni la mine să cerșească orișice
De nemurirea ar fi avut?
Căci rari sunt cei ce vin să-mi mulțumească,
Toți vor ceva pentru că stricăcioși eu i-am făcut,
Doar lângă mine veșnici ar fi fost!
Toți cer si iarăși cer precum o fac doar cerșetorii,
Și văd în tine tot un cerșetor!
Sincer îți spun, te cred
De fapt o știu, doar sunt un Dumnezeu!
Te-ntrebi tu oare,
De ce sunt oamenii cum sunt?
Unii frumoși iar alții sunt urâți,
Și cât contează frumusețea de e stearpă,
De n-ar avea nimic pe dinăuntru,
Iar sărăcia ce-i sugrumă pe nevolnici ar fi pedeapsă de la mine?
Bolnavi ce-s zilnic condamnați,
Tot vina mea ar fii,
Iar toți cei morți de tineri,
La fel se spune că viața cu cruzime le-o dau ca să le-o iau?
Ce vrei să-ți fac sau vrei secrete?
Le vei putea purta?
Oare nu este cerșetorul de multe ori mult mai bogat,
Decât cel ce-i aruncă-n silă câte-un șfanț?
Căci umilit de însăși viața lui,
Sau de dorința de a privi de jos în sus pe toată lumea,
Acesta prin cerșit, avere strânge,
Și poate la vreme potrivită,
Cu banii să se răzbune pe cei ce-au râs de el!
Și eu te-ntreb cine de cine râde pân' la urmă?
Iar prostul veritabil este cel ce deștept se crede,
Uitând că altul este peste dânsul,
Și tot așa la nesfârșit!
Căci cine este acela ce poate trece peste Mine,
Eu infinitul în strălucire fiind,
Iar drumul care urcă unde Eu stau, de Îngeri e păzit!
Eu sunt Iubire din Iubire,
Ce n-are început și nici sfârșit!
Iar tot ce-ți cer este să mă iubești,
Dar nu așa de suprafață,
Ce spui, faci legământ cu mine acum?
Cu cine crezi tu că vorbești?
Cu care dintre Dumnezei?

Prostul:
Nu stiu, slăvit ești Tu!
Chiar mi-a ajuns un Dumnezeu!
Acum cu Tine pare altfel totuși!
Căci ai promis de sus de-acolo de unde ești,
Că de toți proștii o să te-ngrijesti,
Că nu vei dormita în nepăsare,
Sau și mai rău, neexistent să fii,
Că vezi, auzi, vorbești,
Că faci ceva cu lumea asta blestemată,
Că nu mă lași când am necazuri mari,
Și că de moarte mă ferești!
Ori mai degrabă ai s-o trimiți mult mai târziu... .
Și viața sa-mi lungești!
Dau Dumnezeul tuturor,
Pe Dumnezeul proștilor!
Ești mulțumit?
Și cuget în prostia mea,
Sau mai degrabă...
Încep ușor, ușor să Te-nțeleg,
Același Dumnezeu cu două chipuri,
Unul ce nu m-aude lesne,
Iar Tu care îmi promiți atâtea,
Irezistibil și seducător!
Oare cu cine stau de vorbă eu,
Cu Dumnezeul tuturor,
Ori cu Cel nou al proștilor?
De ești Acela din vechime,
Te-aș întreba?
Ce-mi dăruiești în schimb?
Și ce-ai vrea de la mine amărâtul,
De Tine născocită creatură, adică eu, păpușa-ți chinuită...
Iar Tu ești Păpușarul ce tragi atâtea sfori legate de-ntreaga lume,
Absurdul ori Universul ce-i teatrul Tău!
Dă-mi voie să mă-ndoiesc de Veșnicie,
De nu mă vei trimite și pe mine,
Acolo unde prostul pe loc se-nțelepțește,
Iar lupul și cu oaia se-nfrățește!
Ce zici?

Dumnezeul proștilor:
Ți-am zis că nu ești prost,
Poate șiret dar și viclean,
Nu-mi place cum gândești...
Vrei să pășești în Raiul meu,
Așa de lesne fără pic de jertfă,
Crezând că aici se intră gratuit,
Că orice prost de teapa ta,
Sosește împins de pe pământ De vreun fățarnic popă mincinos,
Care pretinde că are Paradisul la-ndemână,
Biletele sunt toate cu ștampilă,
Și poartă garanție tipărită,
Și Ți le vinde Ție și multora
Ce-s proști cu toții ca și tine?
E Raiul meu destul de larg,
Pentru voi toți aceștia,
Te-ai întrebat ce ești,
Om prefăcut ce fuge de-al său bun stăpân la alt stăpân,
Crezând că fi-v-ai mult mai bine?
Câti Dumnezei crezi că există
Si care dintre ei este mai mare?
Sau crezi că sunt mai mulți,
Și că ar fi egali
Sau poate unul e mai tare?

Prostul:
Dar Doamne, contează ce cred eu?
Nu-ți sunt eu rudă-ndepartată,
Ce-ți dă târcoale de vreme bună,
Și peste tot unde mă duc,
Pe Tine te vestesc Mărite Doamne?
Și e frumos din partea-Ți să mă ții la poartă?
Vreau să revin în Rai!
Cât despre mine știi bine cât m-ai pedepsit,
Din clipa-n care m-ai aruncat în lume,
Iar minții mele ai tras hotar!
Cât chin dar și necazuri am pătimit,
Te rog găsește-mi calea să revin Acasă lângă Tine,
Din Timp și Moarte în Veșnicie să mă scoți!
Iubirea-Ți tot cerșesc iar dorul meu e foc mocnit ce arde, o vezi bine!
Iar de sunt prost iar tu esti Dumnezeul meu,
Atunci ești Dumnezeul proștilor!

Dumnezeul Proștilor:
Copile eu sunt Gândul sau Credința sau Iubirea,
Și toate în mine-și au pornirea!
Sunt nevăzut sau mult mai mic decât îți vede ochiul,
Iar mintea ta nu mă cuprinde,
Caci am iubirea infinită
Si rațiunea ți-e săracă a-nțelege,
Că sunt deasupra tuturor!
Că pot la fel de bine să dispar sau să exist în mintea voastră ce-i vis de mine plăsmuit,
Iar viața cât și moartea sunt iluzii toate,
Ce pleacă dintr-un simplu joc
copilăresc de-al meu,
Sunt oare eu un Dumnezeu copil?
Sunt orice vreau oricand și chiar mai mult,
Căci înainte de-a crea ceva,
Eu sunt acel ceva...
Și nu e prost pe care să nu-l știu,
Să nu-l cuprind cu o iubire mare,
Traiesc orice știind oricând,
Nimic din toate câte sunt,
De mine nu-i străin!
Iar de te-ntrebi cine sunt Eu,
Îți spun că Dumnezeu este doar Unul,
Acela care știe ce te doare!

Prostul:
O Doamne, am știut de la-nceput,
Că doar la Tine am salvarea,
Și eu în gândul meu Te cânt mereu,
Știind că Tu ești Unul și atât,
Ori Dumnezeul tuturor,
Ori Dumnezeul proștilor!

(Horia Stănicel 8-11 august 2022)

Cuprins:
Scrisoare pentru Dumnezeu
Deus absconditus
Trilogia Cerului
Dumnezeul proștilor
Corectură: Alexa Mariana