Nimeni nu-mi va-nchide gura, cât voi fi pe-acest pământ,
Iar dacă mi-o va închide, îl voi lăuda în gând,
Pe Acel ce mi-a deschis-o, să se-audă glasul Său,
Și de-atunci e prigonirea, doar pe urma mea mereu.

Voi rămâne în picioare, căci de mână astăzi sunt,
Eu ținut sub multe pietre, când înaintez plângând,
Printre lacrimi mă cuprinde, bucuria căci mereu,
E cu mine-n prigonire, numai unul... Dumnezeu

Ca să spun eu adevărul, nimeni nu mă va opri,
Voi striga căci adevărul, el mă va dezlănțui,
Teamă n-am... căci Cel ce-alungă, teama din sufletul meu,
Este Domnul ce pe cruce, a luptat cu cel ce-i rău.

Să mă clatine putere, gurile deschise n-au,
Căci mereu doar din izvorul, ce din ceruri curge beau,
Mă-ntarește doar prin harul, ce-l mai lasă-n mila Sa,
Mila ce o văd în toate, ce-ntâlnesc în viața mea.

Ca să îmi oprească pasul, cei ce azi mă asupresc,
N-o să poată căci mi-e pasul înspre Cel ce îl iubesc,
Calea El îmi netezește, și putere-mi dă pe ea,
Printre vremi ce sunt stâncoase, eu să pot înainta.

El mă trece și de ape, tulburate care sunt,
Mă păzește de mânia, ce înghite un pământ,
Trecere îmi face Domnul, chiar prin fața celor răi,
Izbăvindu-mă de gheara, ce-o întind vrăjmașii mei.

Biruință îmi aduce, și nu pot să tac nicicum,
Dragostea în mine-aprinse, este-o flacără... nu fum,
Voi striga întotdeauna, dragostea ce-a arătat,
Când pe mine de la moarte, Salvatorul m-a salvat.