Din zarea albastră un glas se aude,
Ce strigă întruna căci vrea ca să fim,
În ziua cea mare ce-ndată ea vine,
Noi gata de ceruri ca să nu murim.

El strigă din zorii de zi ce se-arată,
Străpunge și norii să fie-auzit,
Ne cheamă acasă, ne spune de clipa,
Ce este aproape, acea de sfârșit.

Ne spune ca roade mereu noi să strângem,
Sa fim numai buni, pregătiți pentru cer,
Să nu stăm la masa întinsă de-aceia,
Ce ei spre pierzare aleargă, ei pier.

Ne spune de veghe să fim totdeauna,
Căci poate oricând El veni pe pământ,
Și vrea să fim gata, cu haina curată,
Urcând către viață mereu doar cântând.

El strigă întruna căci vrea pregătire,
Să vadă în inimi ce astăzi se zbat,
În vremea ce este greoaie și-n timpul,
Cu greu care pașii spre cer îl străbat.

El vrea să fim gata, de marea-nălțare,
Nu vrea să pierim pe pământul uscat,
De focul cel veșnic și azi ce răcnește,
Dorind să înghită ce-i slab și pătat.

Mereu se aude, mereu el doar strigă,
Trezire aduce acelor orbiți,
Și vrea sa-i trezească, nu poate să tacă,
Nu vrea să îi piardă, ii vrea azi treziți.

Din trâmbiță sună, să-i fie-auzită,
Strigarea ce poate ea ultima fi,
Să fim dar azi gata, e clipa aproape,
Azi vremea ne spune ca-ndat va veni.