Suspinat îți este pasul,
Omule pe-acest pământ,
Lacrimi multe verși întruna,
Plângi adesea și în gând.

Inima ți-e întristată,
Nu-ți dorești a mai trăi,
Singur tu te simți pe lume,
Vrei doar a te prăbuși.

Crezi că nimeni nu te vede,
Crezi că nu ești auzit,
Crezi că ești pierdut în viață,
Și de Domnul părăsit.

Nu mai vezi nici-o ieșire,
Parcă totul e pustiu,
Chiar și somnul de la tine,
E plecat în ceas târziu.

Însă azi... opreste-o clipă,
Și privește doar în sus,
Și întreabă... oare cine,
Soarele pe cer a pus?

Cine astăzi ți-a dat hrană,
Cine oare te-a trezit,
Ca să calci din nou pământul,
Fără plată ce-ai primit.

Cine inima îți face,
Ca să bată ea mereu,
Mai întreabă-te... cum oare,
Treci de timpul ce e greu.

Cum rămâne suferința,
Ea mereu în urma ta,
Omule cu tine-i Domnul,
Și tu ești pe mâna Sa.

El e Cel ce îți cunoaște,
Întristarea ce o ai,
El e Cel ce te ridică,
Când pe margine tu stai.

El îți dă mereu putere,
Ca tu să înaintezi,
Ochii Domnul îți deschide,
Calea bună să o vezi.

Chiar de este mai greoaie,
Chiar de urci... sau de cobori,
Nu uita... ea este calea,
Ce sfârșește după nori.

Este-un drum spre veșnicie,
Astăzi nu descuraja,
Doar încrede-te în Domnul,
Mâna Lui o vei vedea.

E mereu ea lângă tine,
Însă omule... cel rău,
Vrea mereu să te orbeasca,
Ca tu să devii al său.

Vrea să fii tu dat pierzării,
Dar mereu tu ești păzit,
De Acel ce azi suflare,
Ție El ți-a dăruit.

Nu îți pierde azi nădejdea,
Și nici nu descuraja,
De te-ncrezi numai în Domnul,
Pentru tine va lupta.

De îl lași sa te conducă,
Vei ajunge-n veșnicii,
Vei simți a Lui iubire,
De-l iubești pe El întâi.