În neagra noapte era o frunză,
Prinsă-n ram, rămasă-n ger afară,
Înfrigurată, de vânt bătută,
Cânta din harfă ca-n primăvară!
Culori de stele în ea se oglindi,
Soarele o mângâia răzleț,
Domnul din cer cu drag o îngriji,
Că-i a Sa comoară, cea mai de preț!
Jos stau frunze moarte grămezi, grămezi,
Vântul le spulberă, le ia-n coarne,
În dans nebun roiesc ca niște viespi,
Ținând jocul ielelor deșarte!
Privește, cugetă doar o clipă...
Ce ești, frunza din pom sau cea de jos?
Stai lipit de Domnul, El te ridică,
Dă-I slavă și cinste Lui Hristos!
Amin!