Bate vântul cu putere, astăzi peste-ntreg pământ,
Pe-a lui aripi el aduce, vestea mare că-n curând,
Se va termina durerea, suferința ce acum,
Luptă căci vrea să doboare, inimi la sfârșit de drum.

Urlă și adâncul mării, ce-i flămând și mult ar vrea,
Să înghită doar ființe, care urcă-n lupta grea,
A lui răcnet ne arată, că îndată va veni,
Cel ce viața va aduce, care nu se va sfârși.

Se aude chiar și valul, ce dorește a-neca,
Omenirea ca sa-i fie, răul doar stăpân ar vrea,
Să robească ea pământul, e dorinț-acelui val,
Să nu-ajungă niciodată, omenirea la vre-un mal.

Strigă șoaptele străine, mânioase sunt mereu,
Căci ar vrea s-aducă teamă, și cu ea un timp mai greu,
Se grăbesc căci este-aproape, clipa-n care vor sfârși,
Și ar vrea cu multă teamă, suflete a nimici.

Dar și-un vuiet de furtună, se aude ne-ncetat,
Ca să tulbure pământul care este scuturat,
Vrea să-l clatine... să cadă, în păcat nimicitor,
Să nu ai parte-odată, cu Isus de-un ultim zbor.

Chiar și umbre-ntunecate, se arată azi prin văi,
Scuipă ape-otrăvitoare, chiar și prin aleșii Săi,
Vor credința s-o întindă, pe adâncul nisipos,
Ca pământul să nu fie, un pământ ce-i glorios.

Însă în întreaga luptă, mâna Celui ce-i preasfânt,
Biruiește-ntotdeauna, și ridic-acest pământ,
Îl înalță mai aproape, de o zi când el va fi,
Față-n față cu Acela, ce-n curândva reveni.

E mâna biruitoare, care moarte-a biruit,
Ea coboară cu putere, ca să fie nimicit,
Cel ce stă mereu la pândă, să înghită furios,
Omenirea... dar nu poate, e salvată de Hristos.