Să nu facem niciodată, rău... de rău noi am primit,
Ci doar bine după placul, Celui ce ne-a mântuit.

Să nu căutăm nici paiul, cu o bârnă-n ochi mereu,
Să nu judecăm... ea este, numai a lu Dumnezeu.

Fapte bune doar să facem, și să nu le trâmbițăm,
Haina facerii de bine, zi de zi s-o îmbrăcăm.

Căci îndată vine Domnul, oare cum ne va găsi,
Dacă azi robim pământul, fără a mai dărui.

Să fim plini noi și de milă, cum a fost și El cu noi,
Să nu stăm în nepăsare, cu acei ce-s în nevoi.

S-alungăm și lăcomia, după tot ce-i pământesc,
Și să strângem pentru locul, unde îngeri locuiesc.

Să fim sare și lumină, cum ne cere prin cuvânt,
Nu un praf de umbră goală, ce umbrește-acest pământ.

Să fim rodul suferinței, ce pe cruce-a suferit,
Cel care prin jertfa sfântă, viață El ne-a dăruit.

Să lucrăm în via-n care, Grădinarul e Isus,
Să urcăm pe dealul crucii, cum urca și El supus.

Răzvrătirea de-i prezentă, să rămână un trecut,
Ca s-avem cu toții parte, cu Isus de-un început.

Să fim bobul ce-n cuptoare, a răbdat tăcând mereu,
Nu o pleavă după placul, Celui din adânc ce-i rău.

Căci sfârșitul este-aproape, Domnul vrea a ne găsi,
Gata pentru înălțare, nu ne vrea oricum ar fi.

Haina vrea să fie albă, cum e pentru-o sărbătoare,
Vrednică își vrea mireasa, pentru locul după soare.

Vrednică și de un Mire, ce e veșnic El doar sfânt,
Care nu e alipită, de plăceri de pe pământ.