Nu mă satur niciodată către ceruri să privesc,
Ca să-l port în gând pe Domnul, niciodat nu obosesc,
El în mine-a pus suflare, dragoste... să pot iubi,
Nu mă satur... și de vorbă, astăzi stăm noi zi de zi.

Sunt mereu flămând de harul, și cuvântul ce-a lăsat,
Ridic mâna către ceruri, și îl strig neâncetat,
Căci setos sunt după toate, care sunt acolo sus,
Nu mă satur niciodată, de prezența lui Isus.

Sunt flămând de mângâierea, numai El ce-o poate da,
Ca s-o am... vărs astăzi lacrimi, ca să vin-a-mi mângâia,
Sufletul ce-ntotdeauna, el de Domnul e flămând,
Care zboară înspre ceruri, hrană vie căutând.

Nu mă satur de-alergarea, către locul mult visat,
Chiar de-alerg plin de durere, tot alerg neâncetat,
Căci Acel ce mă hrănește nu e om... e Dumnezeu,
Hrană-mi este-a Lui putere, parte am de ea și eu.

Sunt flămând de-acea iubire, margini ce nu ar avea,
Și de veșnicia care, vreau să mă hrănesc din ea,
Să-i simt gustul cel de miere, ce mă face doar să cânt,
Chiar și-atunci când eu pe cale, sunt mereu numai flămând.

Tot flămând sunt după steaua, ce odată a răsărit,
Să îmi lumineze fața, îmi doresc necontenit,
Și de raza cea de soare, sunt flămând eu azi mereu,
Care norii îi străpunge, să îl văd pe Dumnezeu.

Sunt flămând de Tine Doamne, de-ale Tale veșnicii,
Și de-o zi de sărbătoare, pe un nor când o să vii,
Și în inimă port clipa, când de Tin' voi fi cuprins,
Dorul azi aprins ce este, el să fie dorul stins.

Sunt flămând de frumusețea, locului ce-i viu și plin,
Doar de-acea divinitate, cu un cer mereu senin,
De acea divinitate, ce e doar în slava Ta,
Azi flămând mereu sunt Doamne, pe-a mea cale doar de ea.