Mi se părea că viaţa mea
Era şireag de lacrimi grele
Că aripile mi s-au frânt
Şi nu mai pot zbura spre stele...
Mi se părea că valuri multe
Într-un final mă vor zdrobi
Şi nu voi mai putea visa
Şi nu voi mai putea zâmbi
Da... îmi părea că niciodată
Nu voi găsi un loc al meu
Şi că voi fi în lume singur
Străin şi fără Dumnezeu
Dar, într-o toamnă mohorâtă
Când sufletu-mi plângea uşor
Ai coborât în viaţa mea
Sub chipul unui cerşetor...
Stătea chircit sub ploaia rece
Cu trupul tremurând slăbit
Şi se vedea doar un picior
De mantie acoperit
Străpuns de-un gând m-am aşezat
Alăturea şi i-am şoptit:
O, suflete-ncercat de viaţă
Ce trist eşti tu şi chinuit!
Atunci din gluga-ntunecoasă
Un chip de înger mă privi
Cu ochi de stele lucitoare
Senini ca ceru-n zori de zi
Şi mâna mi-a cuprins în palma
Atât de rece şi uscată
C-acel fior ce m-a cuprins
Eu nu voi mai uita vreodată
Şi-apoi mi-a spus privind spre ceruri:
Eu nu sunt trist... doar că mi-e greu...
Nu am piciorul... mâna doare
Însă... Slăvit e Dumnezeu!
Cum? El, atât de încercat
Are putere să-L slăvească
Şi chiar prin boală şi suspine
N-a încetat să Îl iubească
Iar eu, la valul cel mai mic
Cârtesc şi plâng şi-ades oftez
Şi cred că este mult prea greu
O cale dreaptă să urmez?
O, iartă-mă... mă iartă Tată
Că am uitat să-Ţi mulţumesc
Pentru atâta bogăţie
Ce n-am ştiut să preţuiesc!
Şi-n ploaia ce cădea molcomă
Priveau tânjind spre empireu
Un om bogat şi-un cerşetor
Iar cerşetorul eram... eu!

Vulcan-12-09-2022
Mary