Ești singur și trist,
Ai viață de artist,
Zâmbești, pari fericit,
Dar ești nenorocit,
Căci sufletul îți plânge
Și inima se frânge,
Nu ai cum să suspini
Și stai pe mărăcini,
Ți-e teamă să vorbești,
Cu prietenii tăi ești,
Nu numai, reținut,
Dar ești și abătut
Căci nu vrei să îi pierzi,
Îți place să îi vezi
În jurul tău că stau
Și sentimente n-au,
Ei sunt doar prefăcuți,
Parcă așa-s făcuți,
Să joace acest joc,
Nu ți-s prieteni deloc,
Ei, prieteni dac-ar fi
Cu tine ar vorbi
Și poate le-ar păsa
De inimioara ta,
Cu tine ar suferi
Și apoi te-ar sfătui,
Să nu fi reținut,
Să nu fi abătut,
Ți-ar da curaj să ai,
Să spui dorul ce-l ai,
Să-ți spui și suferința
Și s-ar sfârși căința.
Emilia Dinescu