Ce ești, omule?

Ești ca o frunză-n vânt,
Ca un abur pe pământ,
Strângi tare ai tăi pumni,
Vrei infinitul să-l atingi.

Omule cuprins de patimi,
Încleștat de negre lanțuri,
Copleșit de grea durere
Și de inima ce-ți geme…

Vrei în toate nemurire,
Vrei spre zări ce-s infinite,
Însă piedica-i mormântul,
Iar dușman îți este timpul.

Sensul vieții n-are sens
În nesfârșitul Univers
Fără Cel ce este Viața
Și-a gustat la cruce moartea.

S-a dezbrăcat de nemurire
Să-ți dea veșnicia ție,
Ți-a luat golul disperării,
Să cunoști taina Iubirii.

Fără Dumnezeu pe lume
Ce ești, omule, ia spune?
Doar o ființă disperată,
Un pumn de țărână slabă.

Astăzi Hristos te cheamă
Să ai parte de-a Lui Slavă,
Trebuie să-I crezi Cuvântul
Și-ai să biruiești mormântul.

Sensul vieții fără Domnul
Este unu-al disperării…
Ce ești, omule, ia spune?
Ce ești, omule? Răspunde…

Simion Ioanăș