Dintr-al cotidianului decor,
Pe scena existenţelor reale,
Desprind imagini şi mă înfior
Când coarda inimii, vibrând uşor,
Îmi cântă trist despre biserici goale.

Un cântec trist pe-al vieţii portativ
Despre-o realitate dureroasă,
În care băncile din lemn masiv
Imploră, într-un murmur rugativ,
Întoarcerea copiilor acasă.

Ne înălţăm zidirile spre nori
În zbor vioi de unghiuri îndrăzneţe,
Le mobilăm, le-mpodobim cu flori,
Şi-apoi le vizităm "de sărbători"
Dar n-avem timp nici să ne dăm bineţe.

E trist, e dureros, e poate crud,
Dar e adevărat, ele există
Şi-n est şi-n vest, dar şi în nord şi sud,
Şi cântecul continuu îl aud
Că-n inimă şi în auz persistă.

Îmi plec genunchii, haideţi toţi cu mine,
Să înălţăm al rugăciunii cor
Căci e audienţă-n slăvi divine;
Pentru biserici vii, biserici pline,
Să ne rugăm acum stăruitor.

"De sărbători" să fie-o sărbătoare
Continuă, pe un altar arzând
Şi coarda inimii să cânte tare,
Ca de biserici neîncăpătoare
Să scriu un cântec nou, cât mai curând.

Amin
Vulcan, 29 iulie 2007