La marginea prăpastiei abrupte,
Unde valurile mării vuiau,
Fără frică cu zâmbete neîntrerupte,
Doi îndrăgostiți în prăpastie priveau.

Acolo valurile, lovind în perete,
În mii de stropi se răspândeau,
Și într-o albă și ușoară spumă,
Întorcându-se, se transformau!

Gîndindu-se la ceva o clipă,
Spre valuri mâna ea și-a îndreptat,
Și iată, desigur că, o glumă friptă,
Domnișoara serios a exclamat:

„Tu știi, îmi este greu a crede,
Că tu mă vei iubi neîncetat,
E necesar ca să testez atent iubirea ta,
Căci cine știe poate mâine tu mă vei uita!

Și dacă inima de dragoste ți-e plină,
Şi mă iubeşti, ca mai `nainte,
Atunci să sari în valurile acestea acuma,
Ei bine, ce mai aștepți, sari, haide!”

Și băiatul pe o clipă era confuz într-însul,
Vorbea ea serios sau glumea cu dânsul?
El o iubea și se temea
Că adevărul ea-i spunea.

Dar iată că îndată el totul a înțeles,
De marginea prăpastiei s-a apropiat,
Și cu un zâmbet strălucit și fără stres,
I-a zis: „Împinge-mă, ce aștepți? Sunt gata ca să cad!”

Atunci a râs ea tare și cu gust, și împreună
Au fugit cât mai departe, lăsând prăpastia în urmă,
Însă numai că de la acel loc anume
Niște lecții vitale să învățăm acuma:

Dragostea să ne încerce poate,
Condiţii diferite ne pune,
Deloc amuzante, și totuși e o realitate,
A ne împinge în prăpastie, ea n-o va face, pe bune! ! !