Din al vremurilor taină,
Glasul Domnului vorbește,
Se aude-atât de tare,
El și morții îi trezește.

Orbii capătă vederea,
Muți-ncep chiar să vorbească,
Căci Acela care strigă,
Domn e-n slavă Lui cerească.

El trezește adormiții,
Spre pieire ce pășesc,
Și pe rătăciții care,
Nu știu dar se prăbușesc.

El și-n valea umbrei morții,
Se aude-atât de tare,
Îi ridică pe aceia,
Care sunt la strâmtorare.

Suferințele alungă,
Suflă peste-orice suspin,
Să îl ducă-n depărtare,
Și coboară cu alin.

Șterge fețe obosite,
Dar și mâini ce au căzut,
Le ridică glasul Celui,
Ce-i sfârșit și început.

El oprește-n loc și timpul,
Trilul cel de păsărele,
Poate să alunge glasul,
Vremurile ce sunt grele.

Poate ridica privirea,
Omului ce e trudit,
Căci e glasul viu din ceruri,
Moartea care-a biruit.

Se aude peste toate,
Totul este scuturat,
Când răsună... căci e glasul,
Marelui sfânt Împărat.

El de mii de ani se-aude,
Dar și astăzi este viu,
Este hrană... apă vie,
E lumină-n ceas târziu.

Chiar de este-n depărtare,
Pe pământ e auzit,
Căci în el este putere,
Nu-i un glas ce-i vestejit.

El sădește, tot el udă,
Și-n curând va secera,
Cel ce astăzi pregătire,
Strigă căci va apărea.

Soarele el îl răsare,
Când răsună... și-un apus,
Cerul îl împodobește,
Când se-aude El de sus.

El deschide drumul care,
Trece chiar și prin pustiu,
Trece sub zăduf de soare,
Care este auriu.

Este-un glas plin de putere,
Este-un glas vindecător,
Este-un glas care aduce,
Viață celor care mor.

El aduce nevăzute,
Aripi ce sub cer senin,
Zboară către veșnicie,
Într-un zbor ușor și lin.

Căci e glasul plin de pace,
Tare... dar e liniștit,
Este-a Mielului ce-odată,
A luptat și-a biruit.

Chiar și astăzi se mai luptă,
Căci e plin el de iubire,
Glasul Celui ce domnește,
Și aici... și-n nemurire.