Înspre ce ți-e azi cărarea,
Om ce călător doar ești,
Înspre cele-ntunecate,
Sau spre cele vii cerești.

Înspre ce îți zboară gândul,
Calea când este mai grea,
Dar a ta privire oare,
Înspre ce privește ea.

Pasul tău pe care urmă,
Ea pășește azi pe drum,
Pentru cine-n piept îți bate,
Omule inim-acum.

Din al zorii dimineții,
Pentru cine tu alergi,
Dar când ești la o răscruce,
Care cale tu alegi.

Când se strâng iar laolaltă,
Norii ceață aducând,
Călătorule prin viață,
Ești tu clătinat de vânt?

Dar când noaptea se arată,
Oare te ascunzi de ea? ,
Oare teama-i lepădare,
Sau tu lupți în noaptea grea.

Înspre ce-ți privesc azi ochii,
Inimii înlăcrimați,
De îi ai ascunși și-ntruna,
Ei sunt triști și aplecați.

Unde vrei s-ajungi tu oare,
Pe pământ călătorind,
Unde-s lacrimi și durere,
Sau cu îngerii cântând.

Ia aminte astăzi bine,
Și-nțelege că pe drum,
Nu sunt flori... nu sunt petale,
Gustul nu e-un gust prea bun.

Este mult-amărăciune,
Nu sunt vorbele ce-s goale,
Drumul care-i înspre ceruri,
Este cel trecut prin vale.

Către viață-i suferință,
Către cer e mult necaz,
Calci pământul plin de lacrimi,
Ce se scurg de pe obraz.

Este hulă... e ocară,
Cei ce urcă-s umiliți,
Sus ajung doar călătorii,
Care sunt batjocoriți.

De-ntâlnești aceste toate,
Tu fii cel mai bucuros,
Calătorule prin viață,
Ești pe urma lui Hristos.

Căci și El demult odată,
Pentru tine-a suferit,
Când urca bătut de bice,
De pe margine... hulit.

Era El lovit cu pietre,
Chiar de cei ce îl priveau,
Erau mulți... și-atât de-aproape,
Care îl batjocoreau.

Dar tăcea urcând calvarul,
Căci era mereu El plin,
De iubire... și-n durere,
Nu privea la-l Său suspin.

A fost Cel bătut în cuie,
Cu o suliță străpuns,
Sânge sfânt pe-un lemn pe-o culme,
Fără vină el a curs.

Nu ca să privești pământul,
Ci tu azi... numai în sus,
Călătorule... privirea,
Să o ai... doar la Isus.

Nu fi temător o clipă,
Chiar de este mult prea greu,
Să călătorești în viață
Numai înspre Dumnezeu.

Țintă ta să fie cerul,
Nici-o clipă nu uita,
Că pământu-i trecătoarea,
Către-mpărăția Sa.