În ceas de deznădejde, când frigul mă îngheață
Și când durerea-mi smulge din inimă iubirea,
Cine îmi dă, Stăpâne, atuncea nemurirea,
Când nu mai văd nimica din tot ce-mi este-n față?

Când lacrima neplânsă așteaptă în neștire
Ca zorii dimineții mai repede să vie
Și când aștept mai grabnic speranța să re-nvie,
Adăpostind în suflet apusa mea Iubire...

Atunci un gând mă arde, un dor mă mistuiește:
Aș vrea să faci din mine iubita Ta comoară!
Și tot ce-o să mă-nfrunte, și tot ce-o să mă doară
Vor fi doar punți de slavă ce Raiu-mi dăruiește.

Dar gându-i prea departe și prea-i deșartă lumea,
Iar eu tot singur încă, mă zbat printre suspine
Și-aș vrea să am aripe, ca să mă ʼnalț spre Tine...
Dar cât de jos sunt, Doamne, și cât de sus Ți-e culmea...

Adâncă tulburare! Ce cruntă năzuință!
Căci niciodată, lutul, în înger nu se face!
Și-oricât ar fi dorință, tot în țărână zace...
Dar cum de-ntreci, Tu, Doamne, a mea închipuință?

Uimirea mea profundă mai mult și mult s-arată.
Din lutu-acela jilav, mai jos ca cel mai josul,
Cum reușit-ai, Doamne, din mine, păcătosul,
Să faci un fiu al slavei cu un așa un Tată? !

Mă-nchin cu umilință, și-Ți mulțumesc de toate,
Că-ndurerarea-ceea mi-a fost numai spre bine,
Să văd că nu-s nimica, o, Doamne, fără Tine
Și că doar Tu, Iubite, m-ai izbăvit din noapte!