Pe-altarul zdrobirii mă ține, Părinte,
Îmi frânge voința, visarea și firea;
Dărâmă-mi proptele, să n-am nici cuvinte
Mă pune pe cruce și-ncepe cioplirea.

Mai suflă-n jăratec, cu vântul schimbării,
Și surpă-mi altarul iubirii de sine.
Mă ține cu milă ca-n ceasu-ncercării
Să curgă mândria și zgura din mine!

Îmi ține ființa aproape de Tine,
Să calc prin credință, să-nfrunt orice teamă;
Să fiu a Ta voce-n cuvinte sublime
Să nu-mi fie glasul chimval sau aramă.

Doar laudă sfântă să-mi fie trăirea,
Și Numele-Ți mare, temeiul sfințirii;
Și dacă aceasta îmi este menirea
Mă toarnă ca jertfă pe-altarul slujirii!

Dany Căpătan