Am auzit odată, din locul cel înalt,
Strigându-mă pe nume, un glas duios și cald,
Am ridicat privirea, spre tot ce e ceresc,
Spre glasul ce strigase, încet ca să pornesc.

Prin sunetul de valuri, prin vreme rea sau bună,
Prin ziua-nourată, sub clarul cel de lună,
Nu îmi opream nici pasul, dorința-n mine-ardea,
Să-mbrățișez eu glasul, ce-ntruna mă striga.

Împins spre nimicire, de șoaptele străine,
De guri otrăvitoare, mereu ce-au fost păgâne,
Eu alergam spre clipa, și-n zi ce o visam,
În care eu pe Domnul, tăcut îl atingeam.

Prin luptele aprinse, de ură și mânie,
Am auzit doar glasul, strigat din veșnicie,
Ce-mi ridica privirea mereu ca să privesc,
Spre Cel ce mă strigase, și-n loc să nu opresc.

Trecut prin văi întinse, ce-au fost întunecate,
Am fost pe drum spre glasul, împiedicat de șoapte,
Dar plin el de putere, mereu s-a auzit,
Prin valea umbrei morții, să nu fiu rătăcit.

Și astăzi El mai strigă, se-aude și-n tăcere,
Când obosesc mă umple, mereu doar de putere,
Spre el până la capăt, aici voi alerga,
Până în clipa-n care, îl voi întâmpina