La un strigăt Tu îndată, îți apleci urechea Ta,
Ca să lași balsamul care, poate doar a vindeca,
Îți îndrepți îndat privirea, către cel ce-i asuprit,
Cel ce-i părăsit de oameni, e de Tine mult iubit.

La un plânset vii îndată, alinare să aduci,
Pe acel lovit de valuri, Tu de mână îl apuci,
Spre un mal al suferinței, îl călăuzești mereu,
Pe acel ce strigă Tată, căci el este fiul Tău.

Sub o lacrimă căzută, îți întinzi Tu mâna Ta,
Să nu cadă pe pământul, să o-nghită ce ar vrea,
Răsăritul unui zâmbet, este Doamne doar al Tău,
Poți să faci ca printre lacrimi, ca să-l am și eu mereu.

Și-n suspinul plin de jale, numai Tu poți să cobori,
Să aduci o alinare, din al cerului comori,
Poți închide chiar și gura, ce răcnește ne-ncetat,
Poți opri chiar și urgia, astăzi ce s-a-nverșunat.

Poți opri marea ce-aleargă, valuri pentru-a ridica,
Poți și vântul ce-și grăbește, azi bătaia... a-l mustra,
Și în mijloc de furtună, te cobori s-o potolești,
Să aduci azi infinitul, zi de zi Tu te grăbești.