Jos în vale,firea veche,
S-a zbătut s-a smuls din cuie,
Şi ca lovită aşa de streche,
C-o ură fără de pereche,
Înspre Omul Nou se suie!

-Omul Nou,după Scriptură,
E duşmanul meu de moarte,
Că mă răstîgni cu ură,
Pe o cruce..ce tortură!
Că a zis - E scris în carte.

Pîn-atunci,una eram
Şi cu fapta şi cu gura,
Cu plăceri îl gîdilam,
Împărţeam tot ce aveam,
Dar ne-a despărţit scriptura.

Cînd a locuit cu mine,
Era un bordei de pămînt.
Acum spuse nu ştiu cine,
Că i-ar merge mult mai bine,
Sus pe munte-i templu sfînt.

Şi că năuntru locuieşte..
Mai tare ca ce-i în lume
Unul care se numeşte
Duhul Sfînt care noieşte
Dîndu-i chiar şi-un alt nume.

C-o mînie deavolească,
Vru duşmanu-aşi întîlni,
În vale iar să-l prăbuşească
Să-l subjuge,să-l robească
Fiindcă el o răstîgni.

Şi se căţără pe munte,
Printre stînci mari de granit,
Curgea sudoarea grea pe frunte,
Pe şuviţele-i cărunte,
Cînd deodată a zărit,

Templul sfînt sus pe coline,
Avînd ziduri de topaz,
Străluceau porţi cu rubine,
Iară firea veche-n sine,
Turba mai tare de necaz.

C-o mînie tare-aprinsă,
Gîfîia la deal mai tare,
De amar şi-otravă-npinsă,
A uitat c-a fost învinsă,
Şi-n faţa templului apare!

Se apropie de poartă
Cu gînd rău de chin şi vrajă,
Prefăcută, deghizată,
Dar fu iute depistată
De-omul nou ce sta de strajă.

Fu întoarsă-n a ei cale,
Între suliţi prigonită,
O duceau soldaţi în zale,
Pe aceaşi cruce-n vale,
Ca să fie răstîgnită.