Cântarea lui David

(Cuprinde 2 Sam. 22.2-51.)

Domnul este stânca mea tare, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu!
Dumnezeu este stânca mea; la El găsesc un loc de adăpost,
El e scutul meu şi puterea care mă mântuieşte din primejdii,
Turnul meu cel înalt şi scăparea mea, întotdeauna El a fost!

Mântuitorule! ... Tu mă scapi de silnicie! Eu chem pe Domnul
Cel vrednic de laudă, căci sunt izbăvit de toţi vrăjmaşii mei,
Căci valuri ale morţii, mă prinseseră şi mă înspăimântaseră,
Legăturile mormântului mă înconjuraseră, fulgerând scântei.

În stâmtorarea mea am chemat pe Domnul Dumnezeul meu
Din locaşul Lui, El a auzit glasul, care-a ajuns la urechile Lui,
Atunci pământul s-a cutremurat, şi s-a clătinat mişcându-se,
Temeliile cerului s-au mişcat, prin puterea mare-a Domnului.

Ele s-au zguduit, pentrucă se mâniase din cauza fărădelegii,
Fumul se ridica din nările Lui, şi-un foc mistuitor din gura Lui,
Cărbuni aprinşi ţâşnea din ea, a plecat cerurile şi s-a pogorât,
Şi un nor gros avea sub picioare, plutind în largul văzduhului.

Călărea pe un heruvim, şi zburând venea pe aripile vântului,
Era încojurat cu întunericul, şi când mergea din loc în alt loc,
Era încojurat cu grămezile de ape, cu nori întunecoşi, şi grei,
Din strălucirea ce era înaintea Lui, scânteiau cărbuni de foc.

El a tunat din ceruri. Cel Prea Înalt a facut să-I răsune glasul,
A aruncat săgeţi şi a risipit pe cei vrăjmaşi în bătaia vântului,
A aruncat fulgerul şi i-a pus pe fugă, şi fundul mării s-a văzut,
Temeliile lumii au fost descoperite, prin mustrarea Domnului.

De vuietul suflării nărilor Lui, toate s-au clătinat din locul lor
El Şi-a întins mâna Lui din înălţime; El m-a apucat şi mă ţine,
M-a scos din apele cele mari, m-a izbăvit de protivnicul meu
Cel puternic, de vrăjmaşii mei, care erau mai tari decât mine.

Ei mă prinseseră în ziua strâmtorării mele, dar Domnul, care,
A fost sprijinitorul meu, m-a scos la locul larg, ca din zăbrele,
Şi El m-a mântuit, pentrucă mă iubeşte. Domnul mi-a răsplătit
După nevinovăţia mea, mi-a dat, după curăţia mâinilor mele.

Căci am păzit căile Domnului şi nu m-am făcut vinovat deloc
Faţă de căile Dumnezeului meu. Păstrez toate poruncile Lui,
Ele au fost înaintea mea, şi dela legile Lui nu m-am depărtat,
M-am păzit de fărădelegea mea, fără vină-naintea Domnului.

De aceea, şi Domnul mi-a răsplătit nevinovăţia mea pribeagă,
După curăţia mea înaintea Lui. Cu cel bun, Doamne eşti bun!
Cu omul drept, te porţi după dreptate. Cu cel curat, eşti curat,
Cu cel îndărătnic, te porţi după îndărătnicia lui, de om nebun.

Tu mantuieşti pe poporul care se smereşte, şi cu privirea Ta
Scobori pe cei mândri. O! Da, Tu eşti lumina mea, în loc arid,
Domnul luminează întunericul meu. Şi cu Tine mă năpustesc
Asupra unei oşti înarmate. Cu Dumnezeul meu sar peste zid!

Căile Domnului sunt desăvârşite, Cuvântul Său este curăţit,
El este un scut pentru toţi cei ce caută adăpost în El şi tărie,
Căci cine este ca Dumnezeu, afară de Domnul cel puternic?
Şi cine este o stâncă, afară de Domnul nostru, pentru vecie?

Dumnezeu este cetăţuia mea cea tare, şi El mă călăuzeşte,
El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor, ce puii-şi cheamă,
Şi El mă aşează pe locurile cele mai înalte şi mă povăţuieşte,
Îmi deprinde mâinile la luptă, şi braţele-ntind arcul de aramă.

Tu-mi dai scutul mântuirii Tale; ajung mare în bunătatea Ta!
Lărgeşti drumul sub paşii mei, şi nu mi se clatină picioarele,
Urmăresc pe vrăjmaşii mei, nu mă întorc pân nu-i nimicesc,
Îi nimicesc, îi zdrobesc, nu se scoală, cad sub privirile mele.

Tu mă încingi cu putere pentru luptă, răpui pe protivnicii mei,
Faci pe vrăjmaşii mei să dea dosul înaintea mea şi-i nimicesc
Pe cei ce ma urăsc. Caută în jurul lor, şi nu-i cine sa-i scape,
Strigă la Domnul, dar nu le răspunde, şi-ndată se prăbuşesc.

Îi pisez ca pulberea pământului, îi zdrobesc, îi calc în picioare
Ca noroiul pe uliţe. Mă scapi de neînţelegerile poporului meu,
Mă păstrezi drept căpetenie a neamurilor, care mă vor asculta,
Un popor pe care nu-l cunoşteam, îmi e supus înainte, mereu.

Fiii străinului mă linguşesc, mă ascultă la cea dintâi poruncă,
Fiii străinului leşină dela inimă, tremură când ies din cetăţuie,
Trăiască Domnul, şi binecuvântată să fie Stânca mea veşnică!
Înălţat să fie Dumnezeu, Stânca mântuirii care paşii mi-i suie!

Dumnezeu este răzbunătorul meu, care îmi supune popoarele,
Cel care mă face să scap de vrăjmaşii mei, de cei prigonitori,
Mă izbăveşte de omul asupritor care mă urmăreşte necontenit
Şi El mă aşează prin bunavoinţa Sa, printre cei mari şi biruitori.

De aceea, Te voi lăuda printre neamuri Doamne, şi voi cânta
Spre slava Numelui Tău! Harfa-mi va răsuna in laude întruna!
El dă mari izbăviri împăratului Său, arătand milă unsului Sau,
Lui David, şi seminţiei lui după el, şi la urmaşii lui, totdeauna!

Flavius Laurian Duverna
21 august 2007