Aș vrea să Te descriu
în cele mai mărețe,
mai sfinte,
mai desăvârșite vorbe
ce poate niciodată nu s-au spus...

Dar sunt aici
închis în lutu' acesta rece,
umil și resemnat
cu existența mea neîmpăcat
Cuvântul meu e întotdeauna limitat...

De neputință-mi seacă iar gândirea
Și nu-nțeleg
cum ești atât de nepătruns
dar totuși stiu
că Te descoperi
în inimi sincere în ascuns...

Că frumusețea-Ți fără margini
nu stă-n cuvinte...
ci-n simțiri
de care poate să aibă parte
doar sufletul predat pe-al Tău altar,
smerit și umil...

Ce minunat
e când Te simt aproape
deși nu pot ca să Te definesc...
dar și ce trist mi-e sufletul
ce sfâșiat... când te percep tăcut...
îndepărtat...

Aș vrea
să nu cad niciodată
din mana Ta
din harul care mi L-ai arătat
Iubirea Ta pe veci de ceruri m-a legat...

Nu pot să nu tânjesc după întâlnirea
ce o aștept și știu că va veni...
numai atunci
lucrarea Ta desăvârșită
în viața mea se va sfârși...