Plânge Domnul... trist e iarăși, căci El este înc-o dat,
După mii de ani cu pietre, iar lovit... hulit... scuipat.

Chiar în casa de-adunare, este haru-acoperit,
Cu organizarea care, suflete a rătăcit.

Mese-ntinse... veselie, când vestește Dumnezeu,
Că vin vremi de strâmtorare, că-i aproape timpul greu.

Însa nu-i băgat în seamă căci în adunări mai sus,
A ajuns deșertăciunea, o mândrie a ajuns.

Plânge Domnul, întristarea... ce o are El mereu,
E simțită prin cuvântul ce-l coboară Dumnezeu.

Căci adesea azi ne spune, noi mai mult să ne iubim,
A văzut la noi El ură, ne mușcăm... ne nimicim.

Înțelepții ce-s vremelnici, sting făclii care de sus,
Doar prin har au fost aprinse, de iubirea lui Isus.

Leagă inimi ce întruna, pentru Dumnezeu doar bat,
Cu o minte pământească, stau pe-un loc nemeritat.

Sufletele obosite, neajutorate sunt,
Cei însărcinați n-au vreme, umblă pe acest pământ.

Să își strângă a lor slavă, care-i doar pentru pământ,
Căci acei ce sunt ei mândri, nu au loc în cerul sfânt.

Vor să-și fac-un nume mare, care-n cer loc n-ar avea,
Cei sărmani vor sta acolo, acei mândri nu vor sta.

Căci în cer ajung aceia, ce sunt astăzi prigoniți,
Care de mai mari întruna, sunt creștini batjocoriți.

O Tu Domn al mântuirii, nu lăsa poporul Tău,
Să se pierdă-n amăgirea, ce-o aduce acel rău.

De pe treptele-nălțimii, pe acei ce au urcat,
Tu coboară-i jos la cruce, unde ești azi așteptat.

Nu-i lăsa ca să oprească, apele ce izvorăsc,
De sub tronul îndurării, pentru cei ce te iubesc.

Lasă la amvon doar harul, căci noi vrem să ne hrănim,
Din cuvântul plin de viață, unul ca să nu murim.

Dacă ei ne-au dat uitării, știm că Tu nu ne vei da,
Când vom fi dați la o parte, doar Tu ne vei bucura.

Dar noi vrem ca mântuirea, să o aibă chiar și ei,
Tu dezbracă-le azi haina, haina cea de farisei.

Adu pace și iubire, unitate să găsești,
Când din cerurile-nalte, înspre noi Doamne privești.

Să fim una toți... în toate, după cum e voia Ta,
Fără treptele-nălțimii, ce ne vor a dezbina.