"Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie." (Ev. după Matei 2:10)

O stea pe ceruri s-a ivit,
O stea strãlucitoare:
Aratã nemaipomenit,
Dar ce sã-nsemne oare?

E-o stea ce-aratã spre Pãmânt,
Spre Ţara Minunatã;
Vorbindu-ne de Cel Preasfânt,
Pe Domnul ni-L aratã.

Cãci, între oameni a venit
Cel coborât din slavã,
Sã-aline rãni, cu vorba Lui
Plãcutã şi suavã.

Vãd trei bãrbaţi ce se grãbesc
Sã intre în cetate,
Ţinând drumul împãrãtesc,
Ei duc ceva în spate.

De smirnã, aur şi argint
Sunt mâinile lor pline,
De cãtre Rãsãrit venind,
Cãci vor sã se închine.

Ei vor sã-L vadã pe Isus
- Un Prunc, nãscut în paie -
Şi, despre EL, întreabã din
Odaie, în odaie.

Şi, iatã, steaua i-a condus
Şi s-a oprit deodatã;
Iar raza stelei, pe Isus
Şi-o iesle le aratã.

De profeţii, de stea, de magi,
De EL, Irod nu ştie;
Dar ei scot aur din desagi,
Cuprinşi de bucurie.

Nu L-au primit ai sãi vecini
Cu un cuvânt de bine,
Ci au venit nişte strãini,
Cu gând sã I se-nchine!

Iar, dupã ce s-au închinat
Ei s-au întors îndatã
În ţara lor, pe un alt drum,
Dupã porunca datã.

               ☆

Dacã atunci a fremãtat
Întinderea albastrã,
EL, Cãruia Îi suntem dragi,
A dat o şansã unor magi,
Atunci, e şi a noastrã!

Acum, de când L-am cunoscut
Şi pânã o sã vinã,
Sã ne-nchinãm şi noi aşa
Şi sã dorim a-L aştepta,
Cu dragoste deplinã!