Sunt un copil
Al zilelor din urmă
Ce uneori,
Sub un imbold măreț;

Ar vrea să mute munții
Și lumea să o schimbe,
Dar n-am atâta forță
Și-aștept ca să mai cresc!

Sunt un copil,
Ce-ar vrea ca să răstoarne,
Apoi să poată spune:
O luăm de la-nceput!

Ar fi un vis frumos
Să știu că se mai poate,
Cât încă nu se simte
Acel vânt… din apus.

Închid ochii… și văd
Cum se usucă valea
Și munții lăcrimând
Goliți de fauna lor.

Iar Dunărea… se-ascunde
Prea rușinată parcă,
De câte-a dus în cârcă
Prin lăcomia lor.

Prea obosiți, bătrânii
Mai caută scăldătoarea
Dar ce să vezi…stupoare!
Căci nu mai e a lor.

Ne plâng bunicii-n prispă
Că ce-au lăsat străbunii
A fost vândut la alții,
Străini de casa lor!

Ce mult as vrea, să cresc,
Să iau a lor povară
Dar cred că-i prea târziu
Să fac atunci ceva…

Ne vindeți astăzi apa,
Pădurile și glia!
Și graiul de-ați putea
L-ați îngropa… cumva.

Să nu auziți cum geme
O țară… România!
Ce n-ați zidit-o voi
Ci doar trăiți, în ea…

Dacă ați putea, ne-ați pune
Și taxă pe credință
Cum ați mai pus pe soare
Și pe caldura lui…

M-aplec…
În liniștea lăsată,
Purtând durerea în suflet
Și îngenunchiat rostesc:

Oh, Doamne!
Te rog, să-mi dai răbdare
Ca să îndur, văzând
Cum țara mi-o răpesc…

Căci neam de politruci
N-ar mai putea să-ndrepte
Fărădelegi lăsate
Și țară fără trup.

Iar dragostea… de-asemeni,
Nu pare să ne lege
Și-ncepe să răcească
Din zi in zi… mai mult.

Sunt un copil
Al zilelor din urmă,
Un simplu călător,
Atât… nimic mai mult.