Privesc cu uimire cum oamenii au uitat
Ce-nseamnă Nașterea Mântuitorul defapt
Dar oare cum privește El, ce-I dezamăgit și trist
La omul ce L-a uitat și cu moșul L-a înlocuit.

Privesc în jur și văd doar strălucire și lumini
Nu, nu în inimi, ci pe străzi și în brazii plini,
Dar oare cum privește El, la inimile întunecate,
Cel care S-a născut să salveze lumea de la moarte.

Privesc în casele ce-s din nou împodobite
Iar mesele sunt pline cu tot felul de bucate,
Dar oare cum privește El, Cel simplu și smerit
La cei ce au, dar nu hrănesc un om înflămânzit.

Copile, te întreb azi și sincer să-mi răspunzi
M-am născut și-n inima ta, de ce te faci că nu auzi?
De ce ascuți de vocea ce vine de la lume,
Nu găsești la Mine iubire, nădejde și vorbe bune?

De ce-ți împarți inima între întuneric și lumină,
Între fapte de dispreț și gesturi fără vină,
Între lume și păcat, apoi din nou tu vii la Mine,
La câți stăpâni vrei să te-nchini, fără urmă de rușine?

Acum în prag de sărbătoare
La ce-ți bate inima mai tare?
La bucuria ce-a adus-o Nașterea lui Isus,
Sau la primirea unui dar, ce-i place ochiului nespus? !

La faptul că ni S-a născut un Prinț, un Mântuitor,
Sau la plăcerile pământești, ce nu-ți dau niciun viitor,
La Lumina lumii ce în veci nu va apune,
Sau la luminițele din pom, ce pentru Domnul sunt o urâciune? !