În inimă mi-e dragostea un cântec,
De buzele setoase fredonat,
În piept îmi arde dorul de iubirea,
Ce sus în cer m-așteaptă ne-ncetat.

Din ochi se scurge-o lacrimă amară,
Pe-obrazul obosit de-ngrijorări,
Dar am în fața lor a mea dorință,
Ce este ea de dincolo de zări.

În suflet port suspinul întristării,
Dorit sunt azi de timpul când de sus,
Va coborâ pe nor din slăvile divine,
Acel ce fața-mi șterge... e Isus.

Hranește a mea inimă flămândă,
Cerescul har ce azi l-a mai lăsat,
Văzută este ea de-a Sa privire,
Ce stă deasupra mea neîncetat.

Îl am și mi-e deajuns căci este harul,
Din locul cel ce e Dumnezeiesc,
Când greul îmi apas-a mea privire,
Doar el m-ajută cerul să-l privesc.

Doar el alunga teama ce iar vine,
Când eu sun slab... pe cale obosit,
E viu... e harul locului ce este,
De Domnul pentru mine pregătit.

În inimă mi-e soare-ntotdeauna,
Chiar dacă cerul este-nourat,
Un zâmbet se ascunde după plânset,
De cei păgâni să nu fie furat.

Cu buzele uscate-n orice vreme,
Înalț un cânt ce trece și de nori,
Chiar dacă este-n șoaptă... el deschide,
Un cer ca eu să simt de sus fiori.

Ajunge pân-la tronul îndurării,
Căci este el un cânt de mare dor,
Și-atunci al meu Stăpân îmi dă putere,
Deschide de sub tron al Său izvor.

Și inima, și trupul, și ființa,
Îmi mângâie cu tot ce aș dori,
Căci Cel ce-i pe un tron al îndurării,
E dragoste... e viață, zi de zi.