De cine să mă tem eu oare,
Când plin sunt doar de Dumnezeu,
De ce să vărs și lacrimi multe,
Când sunt iubit de Domnul meu.

De ce să cad în deznădejde,
Când sunt de El călăuzit,
De ce sa-mi fie cale-amară,
De Domnul când sunt mult iubit.

De ce să fiu mereu în jale,
Când mi-a adus doar bucurii,
De ce să fiu eu trist în viață,
Când mă îndrept spre veșnicii.

De ce să plâng sub raze multe,
Ce strălucesc așa frumos,
De ce să simt singurătatea,
Când e cu mine El... Hristos.

De ce să-mi clatin astăzi pasul,
De mână sunt cu Dumnezeu,
De ce sa-mi pierd acum nădejdea,
Când am în faț-un apogeu.

De ce să las ca să îmi fure,
Credința-n dar ce am primit,
Ce e de sus... nu are moarte,
Ce e de sus... e-un infinit.

Chiar dacă sunt lovit de oameni,
Ce mă-ntristeaz-atât de greu,
De ce să-i las sa mă-ntristeze,
Când sunt un fiu de Dumnezeu.

De ce să-i las să mă orbească,
Când am lumina cea de sus,
Ce-mi lumineaz-a mea cărare,
Și-n fața mea... merge Isus.

De ce să fiu ca cei ce-ncearcă,
Ca eu să fiu mereu ca ei,
Când eu născut sunt doar din Domnul,
Nu mă asemăn cu cei răi

Mi-e inima mereu fierbinte,
Dup-al meu Domn... Emanuel,
Nu vor putea ca să o stingă,
Să fiu ca ei... doar căldicel.

Voi sta în luptă în picioare,
Tărie-mi este doar Isus,
De El voi asculta în toate,
Și numai Lui îi sunt supus.

Căci vreau s-ajung unde e ziua,
Ce niciodat nu v-a-ntâlni,
O noapte lungă-ntunecată,
Căci sus în cer... e numai zi.