Plânge inima de dorul, Dumnezeului ceresc,
Printre grelele suspine, înspre ceruri eu privesc,
Căci nădejdea îmi ridică, ochii grei ce-s spre pământ,
Către plaiurile sfinte, dintr-un loc ce-i veșnic sfânt.
Sufletul mâhnit îmi este, căci în urmă mult aș vrea,
Să rămână suferința, și-ntristarea azi ce-i grea,
Zboru-mi este printre norii, ce în față vin și vin,
Din paharu-amărăciunii, beau pe cale eu venin.
Luptele îmi sunt greoaie, rănile adânci îmi sunt,
Pace-adesea mi-e luată, de furia cea de vânt,
Însă tot aștept o clipă, când voi fi eu izbăvit,
Dezlegat de lanțuri care, cel ce-i rău le-a înădit.
De cuvintele tăioase, vreau să trec mult mai ușor,
Mi-au rănit a mele aripi, ce nu se opreau din zbor,
Mi-au adus numai durere, mi-au făcut un drum mai greu,
Gurile ce-au stat deschise, ca să cad adesea eu.
Însă pasu-ntotdeauna, pe o mân-a fost purtat,
Mâna ce demult cu moartea, pân-la capăt a luptat,
M-a trecut de-adâncul mării, să mă-nghită ce vroia,
De privirile trufașe, zi de zi ea mă trecea.
Căci pe drumul greu din viață, l-am ales pe Dumnezeu,
Nu mă lasă niciodată, e cu mine El mereu,
De mi-e grea înaintarea, către cer îmi este ea,
Unde nu e suferință, este veșnicia Sa.